O INTAMPLARE HAZLIE

De când aveam trei ani, în fiecare vară merg la mare cu părinţii şi bunicii mei, la Constanţa. Acolo locuieşte mătuşa mea preferată, Elena. Asadar, fiecare vacanţă la mare înseamnă pentru mine atât revederea mării, cât şi a rudelor mele preferate: Elena, Andrei, şi Dănuţ (verişorul meu de şapte ani).

Când ne întâlnim, eu şi Dănuţ suntem de nedespărţit: punem la cale tot felul de năzbâtii, povestim ce ni s-a mai întâmplat peste an, jucăm tot felul de jocuri.           Vara trecută, după ce ne-am povestit unul altuia prin ce peripeţii am mai trecut, am plecat în oraş cu părinţii mei. Vremea nu era bună de plajă în ziua aceea, aşa că am colindat magazinele. De la un chioşc de ziare, mama ne-a cumpărat câte o revistă Donald Duck, care avea drept surpriză câte o pereche de ochelari.           Nu ne-am dat seama la început la ce foloseau ochelarii, însă eu am observat prima că aveau un furtunaş şi un mic rezervor ataşat la acesta. Aşa că, fără să mai stau pe gânduri, mi-am pus ochelarii, am fixat furtunul la rezervor şi apoi m-am uitat prin ei la Dănuţ. El a început imediat să râdă fiindcă prin ochelarii aceia, ochii mei păreau mult mai mari. Supărată că râde de mine,m-am apropiat de Dănuţ şi, fără să vreau, am apăsat butonul ce se afla pe rezervorul ataşat ochelarilor. Instantaneu, un jet de apă a pornit chiar de pe rama ochelarilor şi l-a stropit pe Dănuţ din cap până în picioare.           Atunci am înţeles la ce foloseau ochelarii: erau ochelari-pistol cu apă! Dar zâmbetul lui Dănuţ dispăruse şi lăsase loc uimirii şi dorinţei de răzbunare.           Aşa a început războiul cu apă. Dănuţ şi-a pus şi el ochelarii şi încerca să mă prindă ca să mă ude. Numai că, tocmai atunci, a ieşit din casă Andrei, unchiul meu, îmbrăcat elegant fiindcă pleca la serviciu. Dănuţ, hotărât să mă ude, a apăsat butonul rezervorului şi... l-a udat pe Andrei pe costumul cel nou!           La început, nici Andrei nu a înţeles de unde venea jetul de apă. Se uita la noi, la ochelarii noştri caraghioşi, şi nu pricepea! Ochelari-stropitoare? Noroc că Andrei nu e supărăcios, ba dimpotrivă. E cel mai glumeţ unchi care a existat vreodată. Ca să se răzbune pe noi, a început să ne strige: Holbaţii-holbaţii!, din cauza ochilor mari pe care ni-i făceau ochelarii şi a început să ne stropească cu apă de la cişmeaua din curte, astfel că după jumătate de oră eram toţi uzi leoarcă.

Râsul şi joaca ne-au obosit, aşa că ne-am retras cu toţii în grădină. Soarele scăpăra spre asfinţit, cântecul greierilor ne împresura, iar regina-nopţii ne îmbăta cu mirosul ei. Eram cu toţii împreună, ne distraserăm grozav şi aveam amintiri frumoase în desagă - cel mai preţios lucru pentru noi.