SCAMATORUL

A fost odata un scamator vestit pentru vrajile sale.

            Acestui scamator ii placea foarte mult sa citeasca. Toata viata, marea lui dorinta fusese sa ajunga si el un personaj intr-o poveste.

Si iata ca, incercand o noua vraja, a deschis o poarta catre o poveste. Fara veste, scamatorul a intrat intr-o poveste. Uitandu-se in jur, si-a dat seama ca se afla in povestea lui preferata: “Scufita Rosie”.

Scufita Rosie tocmai iesea din casa. Scamatorul vru sa o insoteasca, pentru a o scapa de lupul cel rau.

-Buna ziua, Scufita Rosie! incepu el.

-Imi pare rau domnule, dar nu am voie sa vorbesc cu straini ! il intrerupse ea.

Auzind acestea, scamatorul se hotari sa o urmareasca.

Cand Scufita Rosie se intalni cu lupul, scamatorul se acunse dupa un tufis si le asculta conversatia. Apoi, il urmari pe lup. Vroia sa se distreze putin...

Luand-o pe o scurtatura numai de el stiuta, scamatorul a ajuns inaintea lupului la casa bunicutei. Acolo s-a imbracat in Scufita Rosie si a batut la usa. Bunicuta, bolnava, i-a spus ca usa e deschisa si el a intrat, insa a incuiat usa. I-a spus bunicutei pe un ton prefacut:

-Sarut mana, bunicuto! Uite, ti-am adus niste vin si cozonac, ca sa te mai intremezi putin!

Dupa ce bunicuta a mancat si a baut, se simtea mult mai bine.Vazand acestea, “Scufita Rosie” a convins-o pe bunicuta sa ii dea camasa ei de noapte, iar ea, bunicuta, sa se ascunda.

Cand veni lupul, ’’bunicuta’’ se scula din pat si se transforma (printr-o scamatorie pe care o mai facuse scamatorul si cu alte prilejuri), intr-un caine fioros care incepu sa-l urmareasca pe lup prin padure, pana ce amandoi au disparut.

Chiar atunci a aparut Scufita Rosie. Si ea il vazuse pe lup fugind speriat. Amandoua,bunica si fetita, se bucurara ca scapasera de lup.

Dupa ce scamatorul a considerat ca si-a implinit misiunea si ca s-a distrat destul pe seama lupului, s-a intors in lumea reala. Era atat de bucuros ca isi implinise visul, incat era in stare sa spuna oricui despre asta. Dar cum totul trebuia sa fie secret, scamatorul nu mi-a spus decat mie, iar eu ... i-am pastrat foarte bine secretul!

Noapte de iarna pe strada mea

            Strada mea e, de fapt, un bulevard. Pe care ai loc, vara, sa mergi cu bicicleta fara sa incurci pe nimeni. Numai ca acum e iarna si ninge, asa ca strada mea e alba si, pe cuprinsul larg, cineva parca a turnat zahar pudra pe trotuare.

            E noapte lucie, iar eu ma uit pe geam, cand aud un zgomot ciudat. Vine de afara.

            Curioasa, cobor in fata blocului si pornesc grabita spre parc. Ma iau dupa un fulg ghidus, vesel si grasut ce face tumbe prin aer in fata mea. La intrarea in parc se opreste si spune cu glas ca de clopotel:

- Uite, cea de acolo e Iarna, iar cealalta e Noaptea, se dau pe balansoar caci acum nu e nimeni in parc.

Intr-adevar, parcul pare o lume ca din povesti in care doua zane se leagana pe balansoar. Una e imbracata intr-o mantie alba presarata cu stelute argintii, iar cealalta in albastru si cu stelute aurii pe mantia-i pufoasa.Sunt una mai frumoasa decat alta, desi sunt foarte diferite: Iarna este inalta, slaba si stravezie, in timp ce Noaptea e ceva mai plinuta si mai plina de viata.

Timida, m-am apropiat si am ascultat ce vorbeau:

- Pentru mine, spuse Noaptea, acum e cel mai frumos anotimp, fiindca acum noptile sunt cele mai lungi si pot sa cutreier pamantul in lung si-n lat si sa ma distrez asa cum fac si aici.

- Si eu ma bucur de fiecare moment cat sunt pe pamant, spuse Iarna, si dau din bucuria mea si oamenilor: le aduc Sarbatorile de Iarna, intalnirile cu cei dragi, jocurile pe gheata si pe zapada atat de iubite de copii…

- Aduci insa si frigul, ce tine oamenii mai mult prin case, spuse Noaptea.

- Da, dar asta e un prilej de bucurie pentru animale, caci se pot plimba acum in voie pe strazi! Ia uita-te in jurul tau si vezi ca strada e plina de caprioare, iepuri, caini si pisici si cate si mai cate animale…

- O, asta da distractie!, exclama Noaptea.

Animalele se bucurau de tot ce le oferea zana Iarna: se dadeau pe gheata, se bulgareau si se impingeau in zapada moale, ba chiar faceau si tumbe prin zapada de nu le mai puteai recunoaste, caci toate semanau cu mici oameni de zapada animati.

Intr-un tarziu, Noaptea m-a zarit si i-a facut semn Iernii, care m-a chemat langa ea:

- Ai vazut ceva mai minunat decat aceasta?, m-a intrebat Iarna.

- Nu, am reusit cu greu sa rostesc. Si toti par ca se distreaza minunat!

La un semn al Iernii, de nu stiu unde a aparut un ponei ce m-a luat pe spatele lui si, in alaiul celorlalte animalute m-a dus pana acasa.

La usa casei, s-a aplecat ca sa pot cobori si atunci am simtit cum ma cuprinde un val de frig.

Am ridicat ochii speriata si am vazut ca atipisem cu fruntea lipita de geam. Strada mea se vedea pe fereastra, alba toata si pustie ca un camp de cristal. Visasem!

Soarele si Tunetul

Soarele si Tunetul

            Parea o zi obisnuita de vara. Soarele stralucea pe cerul fara umbra de nor, albastru ca azurul.

            Ferita de vapaia Soarelui, la umbra, ma jucam cu prietenii mei. Deodata, cu totii am tresarit: un zgomot puternic ne-a intrerupt joaca. Fusese un tunet!

            Am fugit speriati in  casa. Ne uitam pe geam si asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla. Parea ca Soarele se lupta cu Tunetul:

            - Iar vrei sa sperii lumea?, intreba furios Soarele.

            - Cutezi sa imi vorbesti astfel?, se rastea la randul sau, Tunetul. Doar stii cat de puternic sunt! Si, pe deasupra, mie imi pare ca tu faci mai mult rau decat bine: cu arsita ta usuci totul!

            -  Hai sa ne luptam si sa vedem cine-i mai puternic, riposta Soarele. 

            Si lupta incepu: mai intai cerul se intuneca, acoperindu-se de nori, insa Soarele reusi sa isi strecoare cateva raze ca niste sulite ce coborau si atingeau din loc in loc pamantul. Insa cum vazu Tunetul acestea, incepu sa bubuie cu putere, chemand norii din nou in ajutor. Si vantul, si fulgerele si picaturile de ploaie erau de partea Tunetului.

            Intreaga natura incremenise si astepta sfarsitul luptei.

            Si iata ca, dupa ce Tunetul slobozise zgomote asurzitoare ce pareau ca nu se mai sfarsesc, altfel de sunete, mult mai placute, le luara locul: erau picaturile de ploaie ce cadeau pe pamantul infierbantat.

            Apoi, cand ploaia grabita de vara reusi sa mai racoreasca pamantul, sunetul Tunetului se pierdu cu totul in departari si norii fura alungati de vant. Iar Soarele se arata din nou. Parea cam obosit si nu mai ardea cu atata putere. Zambea cu blandete, trimitandu-si razele prin aerul inca umed. Si din curajul sau de a reveni pe cer cand stropi de ploaie inca mai pluteau prin aer, se nascu un curcubeu minunat.

            Tipete de bucurie rasunara din piepturile noastre. Si atunci am vazut ca Soarele nu era deloc suparat si am inteles ca lupta care tocmai se terminase facea parte dintr-un lant nesfarsit de lupte ce s-au tot dat si se vor mai da cat timp pamantul va exista. 

O INTAMPLARE HAZLIE

De când aveam trei ani, în fiecare vară merg la mare cu părinţii şi bunicii mei, la Constanţa. Acolo locuieşte mătuşa mea preferată, Elena. Asadar, fiecare vacanţă la mare înseamnă pentru mine atât revederea mării, cât şi a rudelor mele preferate: Elena, Andrei, şi Dănuţ (verişorul meu de şapte ani).

Când ne întâlnim, eu şi Dănuţ suntem de nedespărţit: punem la cale tot felul de năzbâtii, povestim ce ni s-a mai întâmplat peste an, jucăm tot felul de jocuri.           Vara trecută, după ce ne-am povestit unul altuia prin ce peripeţii am mai trecut, am plecat în oraş cu părinţii mei. Vremea nu era bună de plajă în ziua aceea, aşa că am colindat magazinele. De la un chioşc de ziare, mama ne-a cumpărat câte o revistă Donald Duck, care avea drept surpriză câte o pereche de ochelari.           Nu ne-am dat seama la început la ce foloseau ochelarii, însă eu am observat prima că aveau un furtunaş şi un mic rezervor ataşat la acesta. Aşa că, fără să mai stau pe gânduri, mi-am pus ochelarii, am fixat furtunul la rezervor şi apoi m-am uitat prin ei la Dănuţ. El a început imediat să râdă fiindcă prin ochelarii aceia, ochii mei păreau mult mai mari. Supărată că râde de mine,m-am apropiat de Dănuţ şi, fără să vreau, am apăsat butonul ce se afla pe rezervorul ataşat ochelarilor. Instantaneu, un jet de apă a pornit chiar de pe rama ochelarilor şi l-a stropit pe Dănuţ din cap până în picioare.           Atunci am înţeles la ce foloseau ochelarii: erau ochelari-pistol cu apă! Dar zâmbetul lui Dănuţ dispăruse şi lăsase loc uimirii şi dorinţei de răzbunare.           Aşa a început războiul cu apă. Dănuţ şi-a pus şi el ochelarii şi încerca să mă prindă ca să mă ude. Numai că, tocmai atunci, a ieşit din casă Andrei, unchiul meu, îmbrăcat elegant fiindcă pleca la serviciu. Dănuţ, hotărât să mă ude, a apăsat butonul rezervorului şi... l-a udat pe Andrei pe costumul cel nou!           La început, nici Andrei nu a înţeles de unde venea jetul de apă. Se uita la noi, la ochelarii noştri caraghioşi, şi nu pricepea! Ochelari-stropitoare? Noroc că Andrei nu e supărăcios, ba dimpotrivă. E cel mai glumeţ unchi care a existat vreodată. Ca să se răzbune pe noi, a început să ne strige: Holbaţii-holbaţii!, din cauza ochilor mari pe care ni-i făceau ochelarii şi a început să ne stropească cu apă de la cişmeaua din curte, astfel că după jumătate de oră eram toţi uzi leoarcă.

Râsul şi joaca ne-au obosit, aşa că ne-am retras cu toţii în grădină. Soarele scăpăra spre asfinţit, cântecul greierilor ne împresura, iar regina-nopţii ne îmbăta cu mirosul ei. Eram cu toţii împreună, ne distraserăm grozav şi aveam amintiri frumoase în desagă - cel mai preţios lucru pentru noi.

POVESTEA COMPUTERULUI

Povestea computerului

Primul calculator automat a fost construit in 1945. Ocupa doua camere intregi si cantarea cat cinci elefanti, deoarece folosea 19 mii de tuburi electronice, fiecare avand dimensiunea unui pumn. In 1950, tuburile au fost inlocuite cu tranzistori micuti.

Primul calculator personal (sau PC) de succes a fost realizat in 1978 si era foarte scump.

Astazi, PC-urile pot fi gasite in scoli, birouri si locuinte in toata lumea. Mai mult, multe dintre ele sunt legate prin intermediul unei linii telefonice si a unui modem, intr-o retea numita Internet, cea mai rapida retea de comunicatii din lume.

            Toate calculatoarele transforma informatiile in serii de cifre si nu oricare cifre, ci doar in cifrele 0 si 1. Aceste serii de 0 si 1 sunt apoi stocate sub forma de semnale electrice, astfel: cifra 0 corespunde semnalului electric “inactiv”, iar cifra 1 semnalului electric “activ”. Folosind doar aceste combinatii de 0 si 1 (adica scrierea “binara”), calculatorul efectueaza calcule rapide, ale caror rezultate le transforma in cuvinte si imagini ce pot fi usor intelese de oameni. Odata cu evolutia calculatoarelor au evoluat si suporturile pe care se pastreaza informatiile obtinute cu ajutorul acestora: de la cartele perforate din carton, la disckete magnetice si acum la CD-uri ce sunt citite cu ajutorul laserului.

            Astazi calculatoarele sunt folosite in toate domeniile de activitate: in medicina, transporturi, constructii, telecomunicatii, industrie, administratie, cercetare etc.

TOAMNA

                                      TOAMNA

            Mai întâi au fost câteva zile cu cer posomorat, cu nori plumburii si o ploaie rece si marunta ce au vestit sosirea toamnei. Au urmat noptile cu vant taios si rece , in care Regina Noptii a inceput sa fure putin cate putin din lumina zilei transformand-o in negura. Astfel, zilele au devenit mai scurte, iar noptile mai lungi si mai friguroase.

            Vantul a inceput sa dezbrace pomii de straiele lor frumos colorate si sa le astearna pe pamant intr-un covor multicolor. Florile isi scutura semintele care vor astepta pana la primavara, ca sa renasca in alte flori mai minunate.

            Intreaga natura se transforma, pregatindu-se de anotimpul cel mai rece: iarna. Ursul isi pregateste barlogul, vulpea – vizuina, veveritele isi umplu scorburile cu nuci si alune, pana si furnicile cara neobosite graunte si firimituri spre musuroiul lor. E o forfota neintrerupta peste tot. Pasarile calatoare pleaca spre tarile calde, iar cele cara raman credincioase acestor locuri isi intaresc cuiburile.

            Oamenii isi strang roadele muncii de peste an, roade pe care toamna le-a lasat prin vii, prin livezi, prin gradini, pe campuri. Gospodinele nu mai prididesc cu pregatirea conservelor pentru iarna. Hambarele si camarile se umplu de bunatati. In aer pluteste miros de gutui coapte.

            Toamna aduce cu ea schimbari in viata tuturor. Scolarii o asteapta cu emotie si nerabdare, ca la fiecare inceput de an scolar. Scolile ii primesc cu bratele deschise si pe cei mici si pe cei mari.

            Cu bucurii, cu emotii noi dar parca deja stiute, cu totii asteptam toamna, anotimpul belsugului. Bine ai venit, bogata si darnica toamna, bine ai venit!

LA PASTI

La Paşti

            Era cu o zi înainte de Paşti, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii.

Se înnopta când am ajuns la Bârlad, la bunici. Ca de obicei, bunicii mă aşteptau în gară. Împreună am pornit spre casă. Întunericul ne învelea ca o plapumă.

Ajunşi acasă, am văzut roadele muncii bunicilor, care au lucrat tot anul la innoirea casei, dar a meritat.

            Am aşteptat ca ceasul să bată miezul nopţii şi am plecat spre biserica din cartier. Am luat cu noi lumânări şi am aşteptat ca preotul să ne dea lumină.

            Parcă atunci când cântam ”Hristos a înviat!”, şi eu înviam. Bunica mi-a zis:

-         Dumnezeu lucrează asupra ta, de aceea te simţi aşa.

Pe la două noaptea, nu mai puteam lupta cu somnul, aşa că împreună cu părinţii am plecat  spre casă. Cum în spatele nostru se adunaseră foarte mulţi oameni, cu greu am putut ieşi din acea aglomeraţie.

În acea seară am simţit ca am reînnodat relaţia mea cu Dumnezeu.

A doua zi dimineaţă m-am spălat cu apă în care am pus un ou roşu, unul alb şi un bănuţ pentru a fi sănătoasă şi a avea noroc tot anul. Apoi m-am dus în sufragerie unde mă aşteptau ca de obicei bunicii si cadourile iepuraşului de Paşti.

Dar mare mi-a fost mirarea când am vazut-o acolo şi pe mătuşa mea. A vrut să-mi facă o surpriză, căci nu o mai văzusem de un an. Mi-a spus că a vrut să ajungă mai devreme, dar pe şoseaua pe care venea cu maşina a avut loc un accident şi s-a circulat foarte greu.

După ce am deschis cadourile, am ciocnit ouă şi am mâncat din toate bunătăţile pe care bunicii le-au pregătit pentru noi.

A fost cel mai frumos Paşi pe care l-am sărbătorit până acum!

Popa Ioana Maria

CARTEA

Cartea – izvor de bucurii

Când eram mică, credeam că o carte înseamna o cutie cu jucării. Mama îmi cumpăra cărţi din care ieşeau prinţese, zâne şi castele, toate viu şi frumos colorate.

            Când am mai crescut, cărţile însemnau pentru mine poveştile citite de mama sau de bunicul.

La şcoală am descoperit cu aceeasi placere cărţile cu cifre, cu note muzicale, cu hărţi si cu jocuri.

            Acum stiu că fiecare carte inseamna un mic univers : al poveştilor, al muzicii, al ştiinţelor...

            Cartea, care ne insoţeşte încă din leagăn, este cel mai bun prieten al celui ce ştie să o preţuiască, fiindcă ne oferă tot ce ne dorim şi poate că nu avem: vise, emoţii, cunoaştere, fiindcă putem fi oricine ne dorim: un erou legendar sau un bufon, căci nimic nu este imposibil cand citeşti.

            Dar cum apare pe lume o carte?

            Mai întâi, cartea ia naştere în mintea autorului, acel om talentat care îşi aşterne pe hârtie gândurile în cea mai potrivită formă, astfel încât ele să ajungă la sufletul altor oameni.

            Manuscrisul autorului porneşte apoi lungul drum spre cititori: la editură, unde editorul hotărăşte dacă manuscrisul merită să fie transformat într-o carte sau nu; la redacţie, unde redactorul îndreaptă erorile de exprimare sau gramaticale şi şlefuieşte textul ca pe o piatră preţioasă; la tehnoredactare, unde textul este scris pe calculator şi aranjat în pagini, cu ilustraţii, cu explicaţii de cuvinte, cu index, cu prefaţă şi cuprins, cu imagini pentru coperţi. Cartea este acum aproape gata. Mai trebuie o corectură finală, cam aşa cum facem noi cu foile pe care am scris la un examen, înainte de a le preda.

            Etapa următoare este tipografia, unde tipograful pregăteşte formatul cărţii, apoi o tipăreşte, o leagă, o ambalează şi o trimite spre librării şi biblioteci.

            Aceste locuri sunt cele în care îmi place cel mai mult să mă retrag, departe de zgomotul străzii. Aici mă pot delecta fie cu o carte de aventuri sau de poveşti, cu pagini din enciclopedii fascinante sau din legende istorice atât de captivante... Dar cel mai mult îmi plac romanele de aventuri, iar “Cireşarii” de Constantin Chiriţă este preferatul meu.

            Alături de personajele din “Cireşarii” am trăit (şi retrăiesc de câte ori o recitesc) aventurile a şapte tineri ce încearcă pe rând, să facă harta unei peşteri, să salveze o fată luată prizonieră, să iasă din încurcături iarna pe munte, să dezlege mistere şi să o facă pe detectivii, să descopere vestigii antice.

            Toate personajele din “Cireşarii” au fost rând pe rând favoritele mele, însă cel mai apropiat de sufletul meu este Tic, cel mai tânăr dintre Cireşari. Pentru că este mereu vesel şi curios, dar şi foarte curajos şi isteţ, pentru că aş vrea să fiu şi eu ca el, Tic este preferatul meu.

            Atât de mult îmi place “Cireşarii”, încât, de câte ori ajung la sfârşitul ultimului volum, îmi vine să o iau de la capăt. Aşa că, dacă ar fi să scriu vreodată o carte, aş vrea să scriu o continuare a aventurilor celor şapte Cireşari, petrecute însă în era computerului şi a zborurilor spaţiale. Cu siguranţă că Cireşarii s-ar descurca şi pe Marte!

            Sunt copil încă şi nu pot, deşi aş vrea, să conving toţi oamenii să citească cât mai mult. Ce pot face însă acum, este să mărturisesc că eu, atunci când citesc, mă simt liniştită şi fericită. Cartea este prietenul care mă face să trec mai uşor peste orice încercare, oricât de grea, mă face mai încrezătoare şi mai puternică.

             

TOCUL (POEZIE)

Nu mă deranjaţi, vă rog!

- Toc!Toc! Toc! şi iarăşi Toc!

Cin’ la uşă-mi bate-n toc?

Când grăbit deschid pe loc,

O doamnă-n pantofi cu toc

Şi cu marfă de vânzare,

Mă-ntreabă în gura mare:

-N-ai nevoie de vre-un toc

De ochelari sau de-un breloc?

Eu răspund cu mare grabă:

-Fugi de-aici şi vezi de treabă!

Zău vă spun c-aşa ceva,

Un toc de bătaie ar merita!

Pe plac nu-mi este deloc,

Oamenii la cap să-i toc

Şi să strig în gura mare

Că am marfă de vânzare,

Şi fiindcă vreau să se ştie,

Scriu cu tocul pe hârtie:

- Nu mă deranjaţi, vă rog!

Şi agăţ afişu-n în toc!

Popa Ioana Maria

IARNA

            Mai întâi, câţiva nori au început să cearnă steluţe argintii. Apoi, cerul s-a acoperit de nori albi, pufoşi, ce au ascuns soarele de privirile noastre.

            Fulgi mari, ca de vată, au acoperit pământul cu o zale sclipitoare. Crăiasa iernii îmbrăcată într-o  rochie cusută din ace de gheaţă, a ţesut flori de argint pe geamuri.

            Copacii au îmbrăcat haine de mărgăritar. Ca şi ei, plantele s-au gătit cu beteală. Animalele s-au ascuns fiecare prin culcuşurile lor, mâncând din proviziile strânse întrega toamnă şi aşteptând răbdătoare renaşterea naturii. Păsările ce au rămas credincioase acestor locuri, ciugulesc ce se mai găseşte pe sub haina de omăt.

            Cei care se bucură cel mai mult de acest anotimp, sunt copiii. Ei fac oameni de zăpadă, se dau cu sania şi, cu sau fără voia lor, se dau de-a dura pe covoarele de nea, anume parcă aşternute pentru ei. Şi cei mai mici, ce nu pot ieşi afară, se bucură de iarnă, căci stau la gura sobei şi ascultă poveşti peste poveşti.

            Cu toţii, şi mari şi mici, aşteaptă sărbătorile de iarnă şi mai ales Crăciunul, sărbătoarea bucuriei. Atunci merg cu colinda la rude şi prieteni, iar aceştia îi răsplătesc pe măsură. Dar cea mai mare răsplată este cea de la Moş Crăciun. Acesta le dă tuturor cadouri, pe care le lasă sub bradul împodobit.

            Pentru că aduce cu ea zăpada cu care te poţi juca în mii de feluri, pentru magia Crăciunului şi a sărbatorilor care parcă nu se mai sfârşesc, pentru că mi-i aduce aproape pe toţi cei dragi, iubesc iarna, anotimpul meu preferat.

           

POIANA FERMECATA

POIANA FERMECATA

            Sunt o floare gingaşă şi am apărut odată cu soarele.

            Acum o săptămână eram doar un bulb pe care pământul îngheţat îl strângea ca într-un cleşte. Într-o zi însă, am simţit un fior cald care m-a cuprins de jur împrejur. Căldura creştea iar eu, însetată,  am început să caut apa cu micile mele rădăcini. Zăpada topită mi-a potolit setea şi mi-a dat puteri. Soarele a continuat să încălzească pământul şi atunci am început şi eu să cresc, înălţându-mă spre locul de unde veneau lumina şi căldura: voiam să văd soarele şi să simt aerul proaspăt. În două-trei zile am reuşit! Eram de-acum un firicel verde şi încă nu ghicea nimeni cine sunt. A mai trecut o zi în care mi-au dat frunzuliţele, iar apoi, într-o noapte, am imbobocit. Acum sunt zveltă şi port în vârful tulpinei o floare albă şi gingaşă.

            În jurul meu poieniţa e toată verde, pătată cu alb, fie de la alţi ghiocei, fraţi de-ai mei, fie de la zăpada care nu s-a topit încă. Vântul adie uşor, iar noi parcă dansăm de bucurie. Deasupra noastră copacii înmuguresc, iar păsările ciripesc vesele fiindcă îşi regăsesc cuiburile părăsite astă toamnă.

            Chiar lângă mine, o floare micuţă se străduieşte să-şi facă loc printr-un morman de muşchi de pământ. Încerc s-o ajut:

-                     Apleacă-ţi frunzele puţin spre mine, îi şoptesc, ca să te sprijini. Aşa îţi va fi mai uşor!

-                     Mulţumesc, răspunde floarea cu glas abia şoptit. Creşterea asta m-a istovit. Nu mai am nicio putere să înfloresc!

-                     Mâine va fi mai bine, ai să vezi. Poiana e un loc fermecat, în care o să uiţi de griji.

Floarea adormi cu tulpina rezemată de mine.

A doua zi m-a trezit un miros diafan. Uimită, m-am uitat în jur să vad de unde vine. În vârful tulpinii pe care o ajutasem ieri, era acum un toporaş violet ce-mi zâmbea fericit:

            - Ai avut dreptate: poiana aceasta chiar e fermecată!

Ploaia mi-a adus un oaspete

Ploaia mi-a adus un oaspete

            E o zi friguroasa de toamna, iar cerul e acoperit de nori plumburii. Ancuta se intoarce de la scoala impreuna cu prietena ei, Maria. Azi a fost o zi grea, iar Ancuta e suparata caci a luat o nota mica la matematica. E hotarata sa nu se mai joace astazi deloc si sa-si faca temele mai constiincios decat de obicei.

            Ajunsa in camera ei, o podidesc lacrimile. Ce-o sa-i spuna mamei cand va veni acasa? E prima oara cand ia o nota proasta. In linistea camerei, singura, Ancuta isi aminteste ce-i spunea mereu bunica ei: “niciodata sa nu te dai batuta si vei vedea ca vei reusi!”

            Ancuta isi sterge lacrimile, isi scoate cartile si caietele si se apuca de lucru. Maine va fi mai bine, daca azi va munci din greu. Orele se scurg, iar  foile se umplu de cifre, calcule, idei... Se pare ca s-au terminat temele. Ancuta ia fiecare caiet si verifica ce-a scris, mai adauga ceva, mai sterge altceva si ...gata !

            E bucuroasa ca a terminat, dar a obosit. Ca sa se dezmorteasca putin, alearga la fereastra. Afara s-a pornit ploaia. Picaturi marunte si rare cad si pe geamul pe care se uita Ancuta. Strazile sunt pustii. Doar cateva frunze ratacite mai zboara prin aer si, rar, cate un trecator grabit alearga spre casa. Cuibul de randunele de la stresina casei e gol. Ancuta se intristeaza din nou. Ce veselie era in cuibul acela asta-vara!

            Isi muta privirea spre strada: macar pe acolo mai trece din cand in cand cate un om... Ia te uita! Un catelus zgribulit a aparut in coltul strazii. E ud si nu stie incotro sa se indrepte. S-a oprit speriat, caci o masina trecand in viteza, l-a improscat cu noroi.

            Ancuta nu sta mult pe ganduri: iese in poarta casei si-l cheama incetisor:

-         Cutu-cutu, vino la mine!

Catelul se apropie incet, cersind din ochi putina afectiune.

-         Ce-i cu tine, micutule? De unde vii?

Raspunsul e un schelalait, ca un plans de copil.

Ancuta se apleaca si incearca sa mangaie bietul catel. Acesta, bucuros, da din coada si se gudura.

-         Hai cu mine in casa, sa-ti dau din laptele meu. A, si mi-au ramas si cativa biscuiti din pachetul pe care mi l-a dat mama la scoala !

Bucuros, catelul o urmeaza. Mananca lacom tot, iar cand Ancuta se apropie sa-i ia castronasul acum gol, ii linge recunoscator mana. Ancuta zambeste pentru prima oara in ziua aceea. Simte ca a facut o fapta buna, ca a adus bucurie cuiva, iar greseala de la mate, care a suparat-o atat de mult, a ramas in urma de tot. Umple din nou castronasul cu lapte si se intoarce sa-l dea catelului. In clipa aceea, mama Ancutei intra pe poarta si vede catelul:

-     Unde l-ai gasit?

-     El m-a gasit pe mine! Si, cu blindetea lui m-a facut sa uit de necazul meu, zise Ancuta uitandu-se in ochii mamei asa cum se uitase mai devreme catelusul la ea.

-     Ia povesteste-mi totul de la inceput!, zise mama.

Se intunecase de tot cand Ancuta terminase de povestit intamplarile de peste zi. Catelul ascultase si el cuminte, ciulind urechile din cand in cand. Mama ramase un timp pe ganduri. Stia ca Ancuta sta mai mult singura si dorea de mult sa-i ia un animalut cu care sa-si imparta timpul. I se paru momentul potrivit, asa ca spuse:

-         Stii ceva, Ancuta? Curtea noastra parca are nevoie de un catel, ce-ai spune sa-l pastram ?

Ancuta nu stia ce sa mai faca de bucurie :

      - Mama, iti promit ca n-o sa-ti para rau niciodata ca l-am pastrat!

Catelul intelese si el ca isi gasise in Ancuta cel mai bun prieten.

   

           

Imparatia florilor

Imparatia florilor

            E seara si, ca de obicei inainte de a adormi, citesc. Imi place cartea, caci descrie aventurile a doua veverite printr-o padure fermecata.

            Somnul m-a luat pe negandite si ma poarta pe aripile lui in padurea despre care citisem in carte. Iar in mijlocul padurii dau de o poiana plina de flori, imprejmuita de un gard de vita de vie.

            Inca de la intrare ma intampina  o floarea-soarelui, sefa paznicilor imparatiei florilor. Imi zambeste si ma lasa sa intru. Palcuri-palcuri de ochiul-boului stau insirate pe langa gard, pazind cu strasnicie imparatia. Langa ei, din loc in loc, cate o gura-leului este si ea pregatita sa dea alarma, strigand dupa ajutor daca vreun intrus ar indrazni sa intre. Strasnic e pazita imparatia florilor !

            - Dar pe cine pazesc asa de bine florile acestea?, intreb o floare de condurul-doamnei, iar ea imi face semn sa intreb mai bine o lacramioara, caci ea stiecu siguranta. Nici lacramioara nu ma lamureste insa.

Merg mai departe si dau de un strat de garoafe. Ma indrept spre cea mai vorbareata dintre ele si o intreb pe ea care-i secretul imparatiei florilor, pe cine apara si pazesc toate florile din imparatie ?

Spre uimirea mea, garoafa imi arata spre un tron impresionant, impletit din fel de fel de flori, in mijlocul caruia statea un trandafir alb si gingas. Alti trandafiri, de toate culorile, faceau scut in jurul lui, aratandu-si tepii ascutiti si nelasand pe nimeni sa se apropie. Dar cine ar fi indraznit oare sa se apropie ?

La intrebarea aceasta n-am mai primit insa raspuns, caci se facuse dimineata si soarele m-a trezit. Incepea o noua zi de scoala...

          Popa Ioana Maria

Seara Craciunului In familia mea

Seara Craciunului in familia mea

            Din toate sărbătorile ce ne sunt date, cea mai frumoasă pentru mine este şi va rămâne Crăciunul. Nu aştept nici o altă sărbătoare cu atâta bucurie, pentru că simt că aceasta este sărbătoarea familiei întregite şi a obiceiurilor din moşi strămoşi.

            In casă se simte miros de cozonaci şi prăjituri pe care le vom împărţi cu colindătorii, căci in Ajun de Crăciun casa ni se umple de colindători.

            Când sunetul colindelor se stinge şi noaptea coboară, aştept şi eu la fel ca toţi copiii din lume, ca pe drumul nins de lună să sosească şi la casa noastra Moş Căciun.

Bradul il aşteapta şi el, împodobit, plin de lumini şi de globuri sclipitoare. Pe masă, mama a pus trei lumânări şi le-a aprins. Lumina lor caldă ne învăluie şi în casă se aşterne liniştea.

Avem cu toţii răgaz să privim steluţele de gheaţă pe geam, să le topim şi să vedem prin ferestre luminile sărbătoresti aprinse pe străzi. Au părinţii răgaz să-mi spună poveşti despre cum petreceau ei Crăciunul când erau copii, iar mie îmi place aşa de mult să-i ascult...

Dar Crăciunul înseamnă pentru mine mai mult decat brazi împodobiti, lumânări aprinse, miros de cozonaci şi mere coapte. E o sărbătoare sfântă, căci în noaptea de Crăciun, Dumnezeu s-a născut ca om, in Betleem. În această seară, binecuvantarea sfântă se revarsă peste lume, iar îngerii cântă toţi cu bucurie: « Domnul e pe pământ ! ». Atmosfera e aşa de sărbătorească pentru că oamenii, cerul şi pământul slăvesc minunea Naşterii Mântuitorului.

Şi mai este Crăciunul şi sufletul cald al mamei, al părinţilor, al celor dragi, care ne luminează tot anul. Este bunătatea, speranţa renăscută. Este pace şi înţelegere...

Bucuriile iernii

                                   BUCURIILE IERNII

,,A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
                                    Peste sat.”

            Decembrie… Fulgii zboara prin aerul inghetat ca roiuri de fluturi albi. Se astern apoi peste intreaga natura: pe pamant, pe case, pe padurile care par cercelate cu flori de zarzar si corcodus. Satele par ca dorm sub povara zapezii.

Zana Iernii a trecut pe la geamurile caselor si a pictat maiestrite flori de argint. Din cand in cand, soarele rotund si palid mai apare printre nori, insa pentru scurt timp.  

            Din cauza frigului de afara, oamenii stau mai mult prin case. E vremea reunirii familiei, a intalnirilor cu prietenii. Pin odai miroase a paine, a fum cald si amarui. Gospodinele fac fel de fel de mancaruri, care de care mai gustoase, straduindu-se sa intampine sarbatoarea Craciunului si Anul Nou cu cele mai bune bucate.

Copiii stau la gura sobei si asculta povestile spuse de cei mari. Lor, iarna le aduce cele mai multe bucurii, iar Sarbatoarea Craciunului este cea mai mare si cea mai asteptata bucurie pentru toti copiii. Pentru aceasta sarbatoare, ei invata colinde si apoi merg la colindat pe la rude, vecini si prieteni. In Seara de Ajun, il asteapta cu mare emotie pe Mos Craciun, cel darnic si bun, impodobind bradul si straduindu-se sa fie mai cuminti decat au fost tot anul ! Dimineata urmatoare, de cum se trezesc, copiii alearga sa vada ce daruri le-a lasat Mosul sub brad. Mare este surpriza si bucuria lor cand descopera ca dorintele le-au fost indeplinite ! Casele se umplu de larma si veselie. Fiecare copil isi incearca jucaria cea noua si multumeste in gand Mosului ca nu l-a uitat !

Cand vremea se mai imbuneaza si gerul nu mai pisca atat de tare, cand « doritul soare / Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare », atunci toti copiii ies la joaca cu saniuta, cu patinele, sau pur si simplu infofoliti si pregatiti sa faca oameni de zapada.

Ce harmalaie se isca atunci pe derdelus, de-ti vine sa spui:

,,—Ce-i pe drum atâta gură?
—Nu-i nimic. Copii ştrengari.
—Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
                                 De tătari!”

Bucuria pe care o simt copiii cand se afunda in zapada pana la genunchi, parca nu are margini ! Si-atunci tipa, se bulgaresc, se imping in zapada unii pe altii sau se tavalesc entuziasmati pe covorul alb si moale pana se fac ei insisi omuleti de zapada. Frigul nici nu mai conteaza, caci ei se incalzesc tot urcand derdelusul in fuga. De aceea au bujori in obraji, iar mainile le sunt fierbinti chiar si fara manusi !

Joaca inceteaza abia seara tarziu, cand incepe din nou sa ninga si intunericul pune stapanire peste toate. Obositi, dar fericiti, copiii se baga in patucurile lor calde si adorm cu gandul la urmatoarea zi de iarna si la noi si irepetabile bucurii.

Si eu, la fel ca totii copiii, iubesc iarna. Acesta este anotimpul meu preferat, in care sarbatorile par ca nu se mai sfarsesc, si fiecare aduce cu ea surprize si bucurii. De aceea, abia astept sfarsitul fiecarei toamne, ca sa pot spune din toata inima : 

,,—Bine ai venit, iarna!”