b9bcd1ab

O mana de ajutor

Asa cum ne imprietenim usor, tot asa noi, copiii, ne si certam usor si, uneori supararea ne trece foarte greu.

Mi s-a intamplat si mie sa ma cert cu o fetita, Mirela, pe care o cunoscusem in parc. Si asta ma facea ca, de cate ori o vedeam, sa o ocolesc.

Intr-o seara s-a nimerit sa ramanem doar noi doua in parc, asteptandu-ne parintii. Desi nu vorbeam cu Mirela si stateam mai departe de ea, o observam cu coada ochiului.

Asa am vazut-o cum se juca cu mingea, batand-o de pamant si sarind in acelasi timp intr-un picior, incercand sa faca “scheme” ca la baschet. La un moment dat, Mirela n-a mai reusit sa prinda mingea, care a plonjat in gardul viu ce inconjura parcul.

Aruncandu-se dupa minge, Mirela s-a zgariat in tufisuri, iar cand a reusit sa iasa de acolo cu mingea, aceasta era sparta ! Instantaneu, fata a inceput sa plinga si de usturime, caci coatele si genunchii ii erau zgariati, dar si pentru ca ii parea rau ca ramasese fara minge.

M-am uitat repede in jur. Nu se vedea nimeni. Lacrimile Mirelei m-au impresionat. Mi-am dat seama ca si ea este un copil obisnuit, care sufera cand se loveste sau pierde ceva, care se teme sa nu fie certata de parinti, la fel ca si mine.

Pe poarta parcului a intrat mama. Voia sa mergem acasa. A observat ca Mirela plangea si s-a uitat la mine intrebator. Si atunci, i-am spus ca eu am impins-o pe Mirela, din greseala, pe cand alergam, iar ea a intrat in gardul viu, s-a lovit si a spart si mingea pe care o avea in mana.

Mirela asculta uimita. Cred ca ramasese fara cuvinte. 

Mama m-a certat:

- De cate ori ti-am spus sa fii  mai atenta cand alergi! O sa-i dai Mirelei mingea ta in loc! Si acum du-te sa-ti ceri scuze pentru ce-ai facut!

- Bine, am spus, prefacandu-ma suparata, dar foarte bucuroasa in sinea mea ca o scapasem pe Mirela de la o mustruluiala sigura.

Apropiindu-ma de Mirela, i-am soptit:

- Scuza-ma si las-o pe mama sa-i spuna mamei tale despre accidentul pe care l-ai avut. Asa, n-o sa te mai certe.

Inca plangand, Mirela aproba din cap.

Lucrurile s-au petrecut apoi asa cum ma asteptam: mama mea a vorbit cu mama Mirelei, care a inteles ca a fost o greseala de-a mea si nu a certat-o deloc pe Mirela, ba chiar a mangaiat-o si a compatimit-o.

A doua zi, cand i-am dat Mirelei mingea mea, mi-a zambit si apoi s-a jucat cu mine. Iar de atunci nu o mai ocolesc nicidata.

Magia cartii

Ieri am imprumutat o carte de la biblioteca. Am uitat-o intr-un colt, pe masa, iar aseara, inainte de-a adormi, cartea mi-a soptit:

            -Deschide-ma! N-o sa-ti para rau!

            Abia atunci mi-am amintit de cartea de pe noptiera.

            Cu maini tremurande, am luat-o si am deschis-o. Cartea m-a purtat intr-o alta lume, o lume de poveste. Intamplarile istorisite se petreceau acum 200 ani.

            Parca visam cu ochii deschisi - asa de frumoasa si reala parea cartea. Am calatorit si eu cu eroii cartii: un explorator, majordomul sau si o printesa, salvata de ei pe drum.

            Am adormit cu cartea in mana. Si am continuat aventurile in vis.

            Seara urmatoare, cartea cu scoarte rosii si pagini ingalbenite de vreme ma astepta iar. Am deschis-o si lumea de basm a aparut din nou.

            Eu insami eram exploratorul, iar visul meu devenea din ce in ce mai real. Cateodata imi era frica, alte dati imi parea ca voi reusi si de  fiecare data cartea imi soptea:

            - Mergi mai departe! Totul se va termina cu bine, vei vedea!

            Iar eu aveam incredere in ea.

            Chiar si atunci cand celelalte personaje din carte spuneau ca exploratorul nu va  reusi, a reusit! Si exploratorul eram chiar eu, caci ma identificasem cu personajul, ma bucuram si sufeream alaturi de el.

            Dar si cartea mea, ca orice alta carte, s-a sfarsit. Parca pierdusem un prieten drag, asa de rau mi-a parut!

Dar stiu ca un alt prieten, o alta carte, ma asteapta undeva sa-l gasesc... De aceea voi incepe neaparat o alta carte, apoi o alta si tot asa...