Plimbare in parc

Dimineata fusese intunecata si chiar plouase, insa spre amiaza vantul cu mangaierea lui imprastiase notii, iar acum soarele a pus din nou stapanire pe intreaga natura.

            Aerul este mai proaspat, iar florile inviorate raspandesc un miros dulce-imbietor.

            E o vreme perfecta pentru o plimbare in parc. Aici, departe de aglomeratia orasului, intri parca intr-o alta lume, in care te poti bucura cu adevarat de splendoarea naturii. Verdeata care te inconjoara iti incanta privirea. Iar acum , dupa ploaie, picaturi mici de apa sclipesc ca niste diamante pe iarba, pe flori, pe frunzele copacilor.

            Prin tufisuri, la loc umbros, melcii isi scot si ei casele la plimbare. Gandaceii rosiatici, soparlele de smarald si fluturii diafani prefera insa sa se incalzeasca la sore.

            Incet-incet, parcul se umple de viata. Bancile si aleile devin neincapatoare, iar larma glasurilor vesele se intretaie cu ciripitul pasarilor si cu bazaitul albinelor. Deodata insa, se face liniste si privirile se indreapta spre orizont. Rasarise curcubeul, un manunchi de culori pastelate pictate parca de o mana iscusita pe azurul cerului.

            Un tipat ascutit tulbura clipa de liniste. Venea dinspre marginea indepartata a parcului. O pasare isi luase zborul dintre trestiile aflate pe malul lacului. Pasii se indreapta acum spre lac, unde se simte deja racoarea serii.

            Pe luciul apei, mii de gaze se invart in cercuri ametitoare. Cateva broaste incep sa cante, iar nuferii isi inchid incet-incet florile gingase. E semn ca se apropie seara.

            Zgomotele parcului se sting usor, in timp ce noaptea se asterne. Aleile s-au golit, iar parcul se odihneste acum pentru ca maine sa poata reinvia, ca intr-o poveste fara sfarsit.

Pasiunea mea

Totul a inceput cand am implinit opt ani. Atunci am primit in dar, pe langa multe jocuri, o broasca testoasa de jad. Matusa mea, cea care mi-o daruise, imi ura astfel sa am o viata lunga si sa fiu inteleapta si statornica, caci asta simbolizeaza testoasa. Pe atunci nu stiam insa nimic despre simboluri si semnificatii.

            Pentru ca mi-a placut mult acel dar, am asezat broscuta pe raftul aflat deasupra calculatorului, care oricum era gol.

            In vara acelui an am fost plecati in vacanta si am vrut sa luam cu noi suveniruri din locurile vizitate. Ne-au placut cel mai mult broastele testoase din cristal de Boemia. Am luat una pe care am adus-o acasa cu mare grija si ea a dvenit perechea celei primite in dar. In fiecare zi admiram broscutele si nu dadeam voie nimanui sa le atinga.

            A urmat o alta vacanta, in alta tara, de unde ne-am intors cu alte “trofee”. Si colectia mea s-a imbogatit considerabil.

            Orice sarbatoare care aduce negustori ambulanti in oras, e prilej de cautari pentru colectia mea. Si cautarile nu au fost niciodata in zadar.

            De curand am descoperit cateva magazine de antichitati de unde pot sa imi completez colectia. Cand descopar o noua broscuta, ma rog sa nu apara vreun cumparator pana ce eu strang destui bani ca sa mi-o pot lua.

            Raftul de deasupra calculatorului e acum plin: am broaste testoase din sticla, din jad, din ceramica, din scoici, din argint. In asteptarea altora, am mai pregatit doua rafturi ceva mai mici, dar mai inalte. Sper sa le umplu cat mai curand... 

CALUTUL NAZDRAVAN

Soarele scapata spre asfintit. Calutul stia ca a sosit ceasul cand ii cresc aripi si-atunci poate zbura peste lume si poate ajunge oriunde ar vrea.

In seara aceea, calutul s-a oprit in aer, in fata unei ferestre deschise. O scolarita se straduia sa-si faca temele. Avea de facut o compunere despre …un calut nazdravan.

- Ia te uita, despre unul ca mine trebuie sa scrie fetita! Ia s-o ajut eu, isi spuse calutul. Si-i sopti fetitei inceputul compunerii:

“In fiecare seara, cand soarele merge spre asfintit, calutului nazdravan ii cresc aripi si el poate zbura peste lume… Atatea vede in zborul sau, ca ar putea scrie o biblioteca intreaga despre tot ce a vazut zburand printre nori: a vazut oamenii, cu necazurile si bucuriile lor, dar i-a vazut si pe ingeri cum se straduiesc sa le trimita oamenilor ganduri bune, putere, curaj... El, calutul, intelege tot ce se petrece sub ochii sai si se poate apropia de oricine si-i poate sopti la ureche: “fa asa” sau “spune asa”, iar omul acela crede ca se aud doar gandurile lui si face apoi asa cum l-a sfatuit calutul. Si de fiecare data calutul ii indruma pe oameni pe drumul cel bun, ca de aia e nazdravan!”

Asa i-a soptit calutul scolaritei, intreaga tema. Stiloul fetitei parca scria dupa dictare tot ce-i spunea calutul. Mirata si ea de viteza cu care ii veneau ideile si vazand cat de repede asterne cuvintele pe caiet, fetita se uita cu luare aminte in jur...

Fara sa mai stea pe ganduri, calutul o zbughi. Insa privirea agera a fetitei il zari chiar cand se inalta in aer, deasupra ferestrei.

- A, deci iata ce puteri magice am, zise fetita. Nici nu am terminat de scris povestea mea despre un calut nazdravan, ca a si aparut ca prin farmec un astfel de calut la fereastra mea. De-acum inainte, am sa fiu mult mai atenta la ce scriu, ca vad ca se adevereste tot ce-mi imaginez... Mai stii ce vrajitoare zace in sufletul meu ?!

Calutul zambi. Mereu i se intampla ca oamenii sa creada ca ei sunt cei ce au puteri supranaturale si sa uite de calut si de zborul sau uimitor....

Diminetile mele

- Stiu ca e greu, dar trebuie sa te trezesti, e replica de fiecare dimineata cu care mama ma imboldeste sa ma dau jos din pat.

Urmeaza, invariabil, cascatul meu prelungit si intinsul prin pat pana cand mama spune pe ton mai ferm:

- Haide, gata cu lenevitul, e tarziu !

Abia atunci ma dau jos din pat si, cu ochii pe jumatate inchisi inca, intru in baie.

Si de aici, tot vocea mamei ma scoate:

-         Vino sa-ti bei laptele si-apoi treci la imbracat !

In drumul spre bucatarie ma impiedic de tata, care se incalta langa cuier. Ma ciufuleste si-mi ureaza o zi buna, spunandu-mi sa « am grija ». Odata chiar l-am intrebat ce inseamna sa « am grija » ? La care el mi-a spus :

- Adica sa fii atenta, sa deschizi ochii la tot ce se intampla in jurul tau si sa gandesti fiecare pas pe care il faci.

Adevarul e... ca nu i-am urmat totdeauna sfatul. Dar si din greseli mai invata copiii.

Dupa ce iese tata pe usa si aud cum coboara liftul, imi beau tacticoasa laptele, caci niciodata nu ma grabesc la masa, chiar daca asta inseamna ca mananc foarte putin. Mai bine mai putin si fara graba decat sa ma grabesc si sa nu savurez deloc ceasca de lapte sau iaurtul meu zilnic.

In timpul cat eu mananc, mama se imbraca si ma intreaba :

-         Azi iti iei ghetutele sau pantofii ?

-         Pantofii, raspund invariabil.

-         Ploua, asa ca-ti dau ghetutele, hotaraste mama.

-         Si-atunci pentru ce ma mai intrebi?

-    Fara comentarii din astea ! Si fara suparari dimineata, ca-ti merge prost toata ziua.

Tot timpul cat stau in bucatarie in fata cestii cu lapte, urmaresc ceasul. Si la 7 si douazeci cel tarziu, parasesc bucataria, indreptandu-ma spre umerasele cu hainele pregatite de mama cu o seara inainte. Asta e momentul pe care-l urasc dimineata : nu atat imbracatul in uniforma, cat dezbracatul de pijamalele mele atat de comode. Nu exista imbracaminte mai comoda decat pijamalele! De ce nu s-au inventat oare pijamale pentru scoala? Cred ca toti oamenii ar fi mai fericiti daca ar umbla imbracati numai in pijamale: pijamaua de serviciu, de scoala, de mers la film sau la joaca....

Asadar dau drumul la televizor, ca sa pot trece mai usor peste momentul schimbarii pijamalelor cu uniforma. De multe ori vine mama si-mi da avant, caci singura n-as termina in timp util cea mai grea parte a diminetilor mele...

Urmeaza pieptanatul (un alt cosmar de cand mi-am lasat parul sa creasca, dar nici nu pot renunta la visul meu de a avea parul lung...), apoi incaltatul si, in final o ultima verificare a: cheilor de la casa, a telefonului mobil, a sticlei de apa, a penarului si, bineinteles a altor jucarii “complet inutile” cum le spune mama, dar la care nu renunt nici in ruptul capului.

Abia cand eu sunt gata, intra si mama in baie si se pregateste de plecare. Eu cred ca face vraji, caci cel mult intr-un minut e gata si, in drumul spre usa imi pune mereu si mereu aceeasi intrebare:

            - Ai chemat liftul?  

            Iesim. Mama incuie si verifica de doua ori daca a incuiat, iar in lift ma intreaba si pe mine daca ea a inchis sigur usa. O asigur ca a incuiat si ca la intoarcere o sa gaseasca paturile facute si ordine in camera mea. Iar sarcinile astea chiar le indeplinesc zilnic, caci imi plac.

            Ajunsa la scoala imi dau seama ca, de fapt, partea nesuferita a zilei a trecut si ca acum urmeaza... partea cea grea. Vorba tatei : « sa am grija ! »....

CE POVESTESC CARPATII…

Daca muntii ar putea vorbi limba oamenilor, atunci cu siguranta am afla cu totii mai multe despre trecut. Caci muntii, acesti uriasi statornici, sunt cei mai buni martori ai istoriei acestui pamant.

            Ei ne pot spune mult mai multe decat scriu cartile de istorie despre primii locuitori ai acestor meleaguri, despre formarea poporului nostru si despre luptele duse de acesta pentru a dainui pe acest pamant.

            Asa am afla, poate, cum si-au construit dacii cetatile – davele, cum le numeau ei -  si cum Burebista a unit toate aceste cetati intr-o singura tara: Dacia. Uniti fiind, dacii au putut tine piept dusmanilor.

Iar muntii au vazut multe lupte in care dacii, in frunte cu regele lor Burebista, iar mai apoi in frunte cu Decebal, au fost biruitori. Ne-ar putea spune muntii nostri cum osti imparatesti, trufase, ce se credeau nebiruite, au fost infrante de curajul si de inteligenta oamenilor acestor locuri. Si ei, muntii, au fost alaturi de acest popor incercat: au fost adapost si casa pentru daci, iar pentru strainii veniti sa ne cotropeasca au fost cand bariera de netrecut, cand capcana primejdioasa.

Muntii au fost si martorii infrangerilor dureroase, care nu au facut decat sa  intareasca dorinta oamenilor acestor locuri de a nu parasi pamantul pe care s-au nascut, de a-si pastra obiceiurile si traditiile stramosesti.

Tot muntii ne pot povesti cum Dacia s-a transformat in provincie romana si cum, de-a lungul a zeci si sute de ani, s-a format poporul roman, poporul nostru. Cum a rezistat apoi acest popor pe pamanturile din jurul Carpatilor, tot muntii nostri ne pot povesti cel mai bine.

Caci muntii i-au cunoscut si pe Mircea cel Batran si pe Stefan cel Mare si pe Mihai Viteazul, dar si pe fiecare ostean in parte, oricat de neinsemnat ar fi fost. Si pot povesti intamplari adevarate si nu legende, despre luptele purtate de romani cu toti cei ce voiau sa se faca stapani peste tara aceasta. Sau despre viata de zi cu zi a oamenilor, despre greutatile si bucuriile lor.

Intamplarile pe care ni le-ar putea spune muntii ar intari, poate, adevarurile din legende si ne-ar dezvalui in plus secrete pe care nimeni altcineva nu ni le-ar putea vreodata spune.

Din pacate insa, muntii nu vorbesc si secretele stiute doar de ei raman pe veci ascunse.

Si totusi, poate intr-o zi vom intelege limba muntilor si vom afla ce-si povestesc Carpatii... 

O intamplare cu final fericit

Era o zi frumoasa de vara. Soarele starlucea pe cerul ca azurul, mangaind fetele a doi copii: George si Maria.

            Cei doi se jucau cu mingea, bucurandu-se de vremea frumoasa. Erau in vacanta la bunici. Isi alesesera drept loc de joaca malul raului ce trecea prin marginea satului, desi bunicii ii sfatuisera sa evite pe cat se putea raul.

            Intr-un moment de neatentie, George scapa mingea in rau.

            Maria incepu sa planga :

            - O, acum mingea e pierduta !

            - Poate o putem scoate cu un bat, spuse George.

            Si, fara sa mai stea pe ganduri, George lua un bat si incerca sa prinda mingea, dar… cazu in rau!

- George! striga Maria.

George incerca sa se prinda cu mainile de iarba ce crestea pe malul raului, dar apa avea putere mai mare decat el si-l tragea spre mijlocul raului.

Maria, desi speriata tare, nu se pierdu cu firea si-i intinse o mana lui George, cealalta mana sprijinindu-si-o cu putere in pamant.  George ii prinse cu putere mana si reusi sa iasa din apa.

- Multumesc, sopti el speriat si ud leoarca.

- Pentru asta sunt prietenii, nu?, ii spuse Maria.

Pornira spre casa, gandindu-se la ceea ce ar fi putut sa se intample... Meritam sa fim certati, isi spunea fiecare in gand si erau bucurosi ca vor scapa doar cu cearta.

Din ziua aceea, Maria si George au fost mult mai atenti la sfaturile bunicilor si s-au straduit sa nu mai iasa din cuvantul lor.

Copilaria – amintirea cea mai scumpa a fiecaruia dintre noi

Ma aflu in gradina bunicilor, locul copilariei mele, al celor mai frumoase amintiri.

            Acum e primavara. Un vanticel racaros se joaca cu parul meu. Frunzele rare ale  copacilor fosnesc . In aceasta armonie a naturii isi face loc din cand in cand, cate un tril de pasarica.

            Primavara imi aduce aminte de copilarie. Ma gandesc ca, de mica, aici imi petreceam vacantele. Si primii prieteni tot aici mi i-am facut. Amintirile ma emotioneaza si iata ca lacrimile imi umplu ochii. Cat as vrea sa fiu din nou mica...

            Dar ceva imi distrage atentia. Un claxon se aude in curte: este matusa mea! In sfarsit a venit! Si l-a adus si pe Vlad, verisorul meu. Desi nu stie inca sa mearga, iata-l ca se ridica si face cativa pasi singurel, incercand sa vina spre mine. Cade. Iar se ridica si merge putin si cade din nou. Si tot asa pana ce, in sfarsit, face mai multi pasi singurel.

Fericit, ajunge pana la mine si imi face semn ca vrea in brate.

            L-am luat in brate si cu totii am pornit spre paduricea din spatele casei. Pe drum am zarit un iepuras. Cand ne-a vazut, urecheatul a inceput sa fuga in salturi. Vlad a batut fericit din palme si chiar a vrut sa-l prinda, fara succes insa.

            Cand am ajuns in padurice se insera, asa ca am putut admira amurgul. Iar la intoarcere, Vlad a mers singur. Era asa de mandru ca poate face lucrul acesta!

            Ma gandesc ca si eu am fost ca Vlad, mica si neajutorata, ca si eu am invatat sa merg si sa vorbesc, iar asta s-a intamplat chiar aici, la bunici.  Acum retraiesc parca aceste mari descoperiri impreuna cu Vlad, iar parintii lui isi redescopera si ei copilaria alaturi de copilul lor.

            Amintirile ma cuprind din nou in iuresul lor si adorm visand la copilaria mea fericita, despre care ii voi povesti si lui Vlad cand va mai creste …

Raza mea de soare

E o dimineata rece de sfarsit de iarna. Cerul e acoperit de nori, dar nu nori plumburii, intunecati, ci ceva mai luminosi si mai pufosi. A inceput sa bata vantul si astfel norii s-au imprastiat, lasand soarele sa-si trimita razele spre pamant.

            Una din razele soarelui imi intra pe fereastra si ma trezeste. Parca mi-ar spune sa ma trezesc mai repede, sa nu intarzii la scoala. Intind mainile ca sa o prind. Speriata, fuge pe covor si de acolo in oglinda, de unde se reflecta iarasi pe fata mea, orbindu-ma cu lumina ei.

            In timp ce ma pregatesc de plecare, raza dispare, iar camera mea, acum mai intunecata, pare mai trista. Unde o fi raza mea de soare?

            Ma uit pe geam si zambesc: raza isi face de lucru prin gradina.A ajuns pe-un petic de zapada pe care, cu rabdare, il topeste.Sub zapada, un ghiocel timid isi inalta capusorul. Parca il aud vorbindu-i razei de soare, cu bucurie in glas:

            - Cine esti tu, minune calda si luminoasa?

            - Sunt Raza de Soare, ii sopteste jucausa si raza mea de soare. Tatal meu, Soarele, m-a trimis pe pamant sa-i inveselesc pe copiii cuminti. Fetita la care am fost de dimineata e tare ocupata si nu are timp de joaca, asa ca m-am gandit sa-mi fac de lucru prin gradina pana se va intoarce de la scoala. Si uite-asa te-am gasit pe tine!

            - Dar unde ai fost pana acum, o intreaba ghiocelul.

            - Am fost de cealalta parte a Pamantului, caci acolo era vara. Si am incalzit si acolo florile, iarba si copiii, raurile si muntii...

            - O, de-ai sti cat te-am asteptat, murmura ghiocelul. Si ce frumoasa si buna esti...

            Desi as fi vrut sa mai stau si sa-i privesc pe cei doi prieteni, a trebuit sa plec la scoala. Cand m-am intors, raza ma astepta cuminte pe pat. Se odihnea in parul papusii mele preferate. Am trezit-o la fel cum facuse si ea cu mine dimineata.

S-a bucurat si m-a purtat pe aripile ei intr-o calatorie de neuitat, peste taramuri necunoscute. Pe unde trecea, natura intreaga se bucura de mangaierea razei de soare. Iar raza ii iubea la fel de mult pe toti cei pe care ii mangaia, fie ei oameni, copii, copaci, sau ape.

 Nu stiu cum am ajuns in pat. Probabil ca raza m-a purtat pe bratele ei, pentru ca apoi sa plece si sa poarte vreun alt copil prin locuri numai de ea stiute.

Durerea unei flori

Cand m-am trezit, dis de dimineata, am zarit in gradina un mic clopotel de argint, un ghiocel. Rasarise de sub plapuma de nea ce acum era brazdata de petice verzi tesute de mama-natura.

            Dintr-un copac abia inmugurit s-a auzit un ciripit de bun-venit. Din altul – vantul ce canta printre crengile inverzite. Un bondar bazaia somnoros, iar cativa gandacei curajosi urcau pe firele de iarba abia iesite de sub zapada si isi dezmorteau piciorusele la soare. Intreaga natura parca zambea soarelui si cerului senin.

            Intr-o singura noapte, primavara se asternuse peste lume, aducand cu ea lumina, culoare si voie buna.

            Si totusi, in aceasta atmosfera, o floare parea ca suspina. M-am apropiat de ea si am vazut ca plangea. Era o lacramioara gingasa si neajutorata.

-         Spune-mi cine te-a suparat, am intrebat-o cu blandete.

-    Cu totii m-au suparat, fiindca rad de mine, spun ca sunt micuta si fricoasa si ca de aceea am si un nume de plangacioasa! Pana si ghiocelul m-a luat in ras !

Atunci am ridicat vocea, ca sa fiu auzita de toti cei din gradina si am spus:

- Eu cred ca ai cel mai frumos parfum din lume, ca esti frumoasa si gingasa. Orice floare si-ar dori sa fie in locul tau macar o zi! Chiar acum merg sa o chem pe mama si pe prietenele mele sa vina si ele sa te admire!

Dintr-o data, floarea s-a inveselit. Capatase curaj si nu mai prididea cu multumirile.

Cand m-am intors cu mama si cu prietenele mele, lacramioara era deja inconjurata de cativa fluturasi, iar firele de iarba, vecinele ei, nu stiau cum sa faca sa intre si ele in vorba cu floarea cea mult admirata. Nici nu a mai fost nevoie de laudele noastre, caci toti isi dadusera seama ca gresisera si isi prezentau scuzele.

Fericita ca reusisem sa o inveselesc pe lacramioara ce-mi parfuma atat de imbietor gradina, m-am intors in casa si m-am pregatit pentru o noua zi de scoala. Stiam ca facusem o fapta buna si ca imi mai castigasem o prietena.

Rex si batausii

Copilul mergea agale. Se gandea la cat de mult se schimbase viata sa intr-o singura zi.. Deodata, ii iesira in cale doi baieti dintr-o clasa mai mare, ce se luasera la harta si nu lipsea mult pana sa se incaiere. Copilul se facu nevazut dupa un copac. Speriat, cauta cu privirea un cunoscut pe care sa-l roage sa intervina si sa-i desparta pe cei doi batausi.

            S-ar fi bagat el intre cei doi vlajgani, dar deja incercase sa stinga o cearta in clasa si fusese aspru certat de doamna invatatoare, desi el nu avea nicio vina. Asa ca acum nu mai indraznea sa se apropie de vreo zona de conflict. Si asa va avea nota scazuta la purtare pe anul acesta. El, care era cel mai bun din clasa! Chiar ca viata i se schimbase radical!

            Pe cand se uita in toate partile, se gandi ca la ora aceea cainele sau, Rex, era la plimbare. Se gandi sa-l fluiere. La urma urmei, casa lui era la cateva strazi de aici, cine stie, poate il auzea?!

            Dupa doua incercari nereusite, la a treia incercare, Rex aparu alergand intr-un suflet. Copilul si cainele iesira de dupa copac, iar copilul ii sopti lui Rex: linisteste-i, Rex !

            In cateva secunde, Rex se urca cu labele pe unul din cei doi batausi si incepu sa latre cu putere. Speriat, celalalt bataus o rupse la fuga.

            Copilul isi facu aparitia si il agata pe Rex de zgarda :

            - Bravo, Rex, hai sa mergem. Meriti un os bun pentru isprava asta. 

Comoara din vis

Apasa pe clanta. Usa se dadu in laturi cu un scartait prelung. In fata lui aparu o lumina orbitoare, astfel incat, pret de cateva clipe, baiatul se dadu inapoi. Il dureau ochii.

            Cand se mai obisnui cu lumina, inainta incet spre mijlocul camerei. Dintr-un cufar deschis, mii de scantei raspandeau sclipiri de aur in incapere. Era adevarat ! De-acum era bogat, caci o comoara nepretuita se afla in cufarul din fata sa : diamante, aur si argint, safire si rubine, bijuterii care mai de care mai bogat ornamentate luceau mai tare decat soarele.

            Isi baga mainile pana la coate in cufarul plin si rase din toata inima: nimeni din familia lui nu va mai suferi vreodata de foame! Bucuria fara margini ii inunda chipul si, fara sa-si dea seama, sopti:

            - Ce bogat sunt!

            - Ba bine ca nu, ii raspunse o voce pitigaiata.

            De unde venea glasul acela ce-l ingheta pe Tom? Se uita in jur si, intr-un colt de camera, mic si hidos, un pitic ranjea rautacios.

            - Chiar credeai ca a dat norocul peste tine? Eu sunt stapanul acestei comori. De vrei una din pietrele astea, trebuie sa-mi muncesti din greu!

            Tom pali. Sperantele pe care si le facuse se naruisera intr-o clipita. Daca voia o piatra pretioasa? Le voia pe toate!

            - Si ce ar trebui sa fac pentru una din aceste pietre?

            - Sa-mi pazesti gradina timp de trei nopti, iar apoi sa-mi aduci trei mere din pomul din mijlocul gradinii.

            - Aaa, baigui Tom, pai... am sa incerc... Si daca nu reusesc?

            - Vei sfarsi ca cei pe care ii vezi in temnita asta, zise piticul deschizand o trapa in podea.

            Uitandu-se in jos, Tom incremeni. Izbuti sa tipe sfasietor, dureros.

            - Ce e cu tine, Tom, se auzi o voce blanda. Ai visat urat?

            Tom se dezmetici. Mama era langa el, zambindu-i. Adormise cu cartea in mana...

PALATUL FERMECAT

            Fara veste, intrati si intr-o poveste. Asa, fara vorbe prea multe, unul dupa altul, cu mine in frunte. Luati-o pe poarta pe care scrie “A fost odata ca niciodata…”, care ne asteapta desferecata. […] Si, uite-asa, mergi si mergi, zi de vara, zapuseala. Nici tu troleibuze, care aluneca pe ate, nici tu bunici, sa te ia in brate. Pana cand … ce sclipeste acolo, in departare? Un palat la care nut e poti uita decat cu ochelari de soare…

            Ia sa ma apropii eu, sa vad ce se ascunde in el, in castel?!

            Si, fara sa stau pe ganduri, intru pe poarta desferecata. Ma intampina sala mare de bal, in care slujitorii alearga care-ncotro. Se vede ca se pregatesc de petrecere. Lumanari, si sampanie se aduc din camari.

            Ma ascund dupa o draperiede catifea si trag cu urechea: astazi a fost botezata mica printesa! Si nasa ii este o mare contesa!

            Asa ca azi e mare bucurie la palat. Sper sa fie un bal de neegalat!

Langa draperia sub care m-am ascuns a fost adusa o fantana cu ciocolata. Nu ma pot abtine si imi inmoi degetele, asa ca bluza mea nu mai e imaculata!

Deodata, incepe sa cante muzica si sosec invitatii. De peste tot se aud aclamatii:

- Oh, vai! Dar unde-s regele si regina?

- Dar mica printesa?

- Dar nasa-contesa?

Coboara si regele cu regina:

- Unde ne sunt ursitoarele? Sper sa nu intarzie si ele cu orele!

- Vor sa ne faca o surpiza, asa au spus, doar stii! Asa ca nu fi nerabdator, vor veni.

In jurul meu, galagia creste. Constat ca oaspetii au adus multe daruri, pe care le-au asezat langa fereastra si langa draperia sub care stau eu, asa incat iesirea mea este blocata! Nu intru in panica : voi iesi de aici, ca-s buna la tehnica!

Si deodata izbucnesc de peste tot aplauze : printesa si-a facut aparitia, in bratele mamei, c-asa e traditia.

- Nu a venit chiar nicio ursitoare , intreaba regele.

- Ba da, ma trezii spunand cu voce jeluitoare.

Un lacheu ma elibera din draperia cea grea, conducandu-ma spre leaganul printesei.

Cu emotie in glas, i-am facut printesei urmatoarea urare:

- Sa cresti mare, sa fii frumoasa si sa ajungi faimoasa in lume pentru intelepciune. Sa traiesti ani multi, sa fii iubita si fericita !

Atunci, regele m-a imbratisat si pe data la masa m-a invitat.

Si uite-asa am petrecut pana-n zori.

Iar cand m-am trezit, adineaori, eram acasa, la mine in pat!Visasem frumos, imbracata-n halat!

PRIETENIA

Orice copil isi doreste sa aiba cat mai multi prieteni. Dar nu toti cei pe care ii numim prieteni sunt prieteni adevarati. Un adevarat prieten este alaturi de tine la bine, dar, mai ales, la greu si nu te paraseste cand toti ceilalti o fac.

            O astfel de prietena este pentru mine Georgiana. O văd foarte rar, doar în vacanţe. E o fetiţă slăbuţă, puţin cam tristă, dar cu nişte ochi negri, vioi şi inteligenţi care mi-au inspirat încredere încă de când am văzut-o prima dată, la bunicii mei în Bârlad.

            De atunci, în vacanţele mele petrecute la Bârlad, eu şi Georgiana suntem de nedespărţit. Când plouă şi nu ne putem juca afară, mergem fie la ea acasă, fie la bunicii mei şi continuăm joaca. Iar când vacanţele se termină şi vine vremea să plec la Iaşi, cu greu ne putem despărţi. Ea plange. Eu ii promit ca voi reveni.

            Georgiana are purtări alese, gesturi delicate şi o vorbă bună pentru orişicine. Ştie să se bucure alături de mine când primesc ceva de la ai mei şi nu e deloc invidioasă, chiar dacă ea nu are jucării sau haine la fel ca ale mele. De multe ori, când îi ofer ceva, nu acceptă decât după ce insist mult. Este demna. Si multumita cu putinul pe care il are.

            Desi o vad atat de rar, vorbesc cu ea aproape zilnic la telefon si ea e cea care m-a incurajat nu o data, nici de doua sau de trei ori, ci de fiecare data cand simte ca sunt suparata. 

            Pentru că învăţ mereu de la ea cum să fiu mai modestă şi mai bună, vreau să fiu toată viaţa mea prietenă cu Georgiana.

Camara bunicilor

De cate ori merg la bunici, imi place sa intru in camara lor, unde totdeauna miroase imbietor: acolo isi tin bunicii dulceturile, compoturile, saculetii cu plante medicinale sau ierburi aromate, ce mai! E un adevarat paradis camara bunicilor.

            Dar cel mai mult imi place sa intru in camara bunicilor pentru ca miresmele ei imi amintesc de copilaria mea timpurie, cand am stat la bunicii mei, si de vacantele din copilaria mea mai tarzie, cand evadam pentru scurt timp la bunici.

            Aici, in camara aceasta ma ascundeam ori de cate ori veneam de la joaca, ca sa-l sperii pe bunicul sau sa le fac vreo farsa musafirilor care ma strigau sa le recit poezii. Ai casei ma gaseu insa repede, caci in momentele acelea, cand ar fi trebuit sa pastrez tacerea ca sa nu pot fi gasita, atunci ma bufnea rasul si radeam cu atata pofta, ca auzeau cu totii si ma dadeau de gol!

            Tot aici ma retrageam, ca sa fiu ferita de balaurii sau de zmeii despre care imi citea bunicul in povesti. Stiam ca in camara bunicilor, printre bunatati si ierburi de leac nu am ce sa patesc: eram convinsa ca bunica avea in saculetii ei vreo planta care ma face nevazuta de dusmani sau care poate descuia toate usile, asa ca trageam zavorul pe dinauntru si eram in siguranta, iar teama era alungata!

            Aici imi repetam si unele poezii pentru serbari sau ma jucam pe ascuns cu o papusa pe care mama nu a mai putut sa o repare dupa ce i-am rupt piciorul; ascunsesem papusa in camara, convinsa fiind ca piciorul i se va lipi singur la loc daca va sta un timp in preajma plantelor magice.

            Cu timpul, am intrat mai rar in camara, iar cand am facut-o a fost mai mult ca sa-mi amintesc de clipele in care credeam cu tarie in puterea ei magica. Magica si fericita era de fapt varsta aceea a copilariei pure, si asa va ramane pentru totdeauna.

Asfintit in imparatia apelor

Cu totii ne-am intrebat, citind “Mica Sirena”, cum arata un apus de soare in imparatia apelor . Dar cel mai bine iti pot raspunde sirenele...

            Toti adultii cred ca aceste fapturi minunate nu exista, dar se inseala. Ei nu stiu ca acolo, in mare, ascunse de privirile exploratorilor-scafandri, sirenele isi au castelul.

            Cunosc un baietel, pe nume Toma, care, vrand sa le dovedeasca parintilor si prietenilor sai ca sirenele exista, a pornit spre ocean.

            Era dimineata. Vantul sufla in raspar apa albastra a oceanului. Soarele isi trimitea stralucirea asupra pamantului, mangaindu-l cu mainile sale de lumina.

            Toma era echipat. Stia ca in lumea sirenelor se poate respira si asa, normal. Fiind un bun inotator, avea sa gaseasca imediat lumea sirenelor.

            A mers departe, departe, in adancuri. Deodata, i se paru ca se misca ceva: era chiar o sirena!

            La inceput sirena s-a speriat: nu trebuia sa fie vazuta de oameni. Cand vazu ca e doar un copil, se mai linisti, caci stia ce cauta si il vedea neechipat.

            Sirena era inalta, zvelta si frumoasa. Avea coada verde, parul roscat, ochii ei erau de un albastru ca cerul. Era superba!

            Cu multa indrazneala, Toma vorbi :

            - Imi puteti spune unde e lumea sirenelor?

            - Desigur. Hai!

            Sirena ii intinse mana. Toma o lua de mana si amandoi pornira catre castel. Pe drum, se cunoscura mai bine.

            Ajunsi la palat, Sirena ii facu cunostinta lui Toma cu surorile ei. Se imprietenira repede si se jucara toata ziua.

            Dar cel mai incantator a fost apusul: pe mare, pareau ca zboara niste fluturi galbeni si rosiatici, iar valurile se catifelau cu intunecarile liliachii ale unui indigo ce, neincetat, se posomora.

            Apusul ii incanta pe toti, mai ales pe Toma, dar il si intrista, caci trebuia sa plece.

            Un delfin il aduse inapoi. Apusul singur mai ramasese pe cer.

            Aceea a fost cea mai frumoasa zi din viata lui Toma, desi nimeni nu l-a crezut, in afara de mine. Si mi-a spus ca totul e un mare secret. Asa ca va rog, nu spuneti nici voi nimanui!

LUNA

Parea o noapte obisnuita de vara. Pe cerul spuzit de stele, Luna plina trona ca o regina. Din inaltul cerului, ea urmarea rece si indiferenta ce se petrece pe pamant.

            Dupa agitatia zilei, natura intreaga se pregatea de culcare, iar linistea se asternea incet-incet peste toate.

            Cand era gata-gata sa atipeasca si ea, Luna auzi un scancet ca de copil. Morocanoasa, incordandu-si auzul si punandu-si ochelarii pe nas, luna privi mai atenta si vazu ca, intr-o pienita, in care niciodata nu se intampla nimic deosebit, un pui de caprioara scancea.

            Batrana, obosita si cam nepasatoare, Luna se induiosa totusi de suferinta plapandei fapturi. Isi aminti ca si ea traise o noapte la fel de grea cand se pierduse de fratele ei, Soarele. De atunci ramasese singura pe lume si devenise acra si nesuferita.

            Trimitandu-si razele asupra imprejurimilor poienitei, printre copaci, nu departe de puiul de caprioara, Luna il descoperi pe mama acestuia, inca treaza, cautandu-si disperata puiul.

            Indreptandu-si razele spre puiul speriat, Luna ii sopti cu glas domol, pe cat putea ea de bland:

            - Mergi pe poteca pe care ti-o voi lumina eu si am sa te duc la mama ta. Sa nu te uiti in dreapta si in stanga, ci doar inainte si, cateodata, daca te temi, uita-te in sus pe cer. Eu, Luna, iti voi da putere sa invingi frica.

Ca vrajit, puiul de caprioar merse pe poteca luminata de Luna si astfel ajunse la mama sa. Nici cand n-a fost bucurie mai mare in padure.

            Din cer, Luna cea acra zambea.           

         

Calatorie in jurul bibliotecii mele

            Mi-au placut cartile de cand nici nu stiam sa citesc. Mi le citeau cei mari : parintii, bunicii... Erau cartile de povesti cu imagini frumos colorate, cu zane si palate fermecate. Ele sunt cele mai « batrane » carti din biblioteca mea.

            Au fost apoi cartile cu imagini decupate, tridimensionale, din care rasar cand le deschizi, castele, cavaleri, printese si cate si mai cate...

            Mi-au placut apoi cartile cu benzi desenate, in care personajele vorbesc putin, iar imaginile tin locul descrierilor in cuvinte.

            Chiar in centrul bibliotecii mele, asezate la indemana, stau dictionarele si enciclopediile. Acestea sunt cartile mele salvatoare, caci totdeauna imi dau raspunsurile corecte la cele mai grele intrebari.

            Urmeaza apoi, din ce in ce mai sus, seriile sau colectiile de carti pe care cu greu le adunam, pana cand reuseam sa-mi completez « colectia » : « Catelul vrajitoarei », « Sirenele » (de care multa vreme nici noaptea nu m-am despartit), « Clubul printeselor », « Zanele ghiduse » si « Scooby-Doo ».

            De catva timp, am trecut la cititul pe nerasuflate al cartilor de aventuri. De la « Tom Sawyer » si « Ciresarii », la « Narnia » si « Harry Potter », toate si-au gasit loc in biblioteca mea.

Si sunt sigura ca, atata timp cat carti vor exista, in biblioteca mea voi mai gasi loc pentru ele.