Plimbare in parc

Dimineata fusese intunecata si chiar plouase, insa spre amiaza vantul cu mangaierea lui imprastiase notii, iar acum soarele a pus din nou stapanire pe intreaga natura.

            Aerul este mai proaspat, iar florile inviorate raspandesc un miros dulce-imbietor.

            E o vreme perfecta pentru o plimbare in parc. Aici, departe de aglomeratia orasului, intri parca intr-o alta lume, in care te poti bucura cu adevarat de splendoarea naturii. Verdeata care te inconjoara iti incanta privirea. Iar acum , dupa ploaie, picaturi mici de apa sclipesc ca niste diamante pe iarba, pe flori, pe frunzele copacilor.

            Prin tufisuri, la loc umbros, melcii isi scot si ei casele la plimbare. Gandaceii rosiatici, soparlele de smarald si fluturii diafani prefera insa sa se incalzeasca la sore.

            Incet-incet, parcul se umple de viata. Bancile si aleile devin neincapatoare, iar larma glasurilor vesele se intretaie cu ciripitul pasarilor si cu bazaitul albinelor. Deodata insa, se face liniste si privirile se indreapta spre orizont. Rasarise curcubeul, un manunchi de culori pastelate pictate parca de o mana iscusita pe azurul cerului.

            Un tipat ascutit tulbura clipa de liniste. Venea dinspre marginea indepartata a parcului. O pasare isi luase zborul dintre trestiile aflate pe malul lacului. Pasii se indreapta acum spre lac, unde se simte deja racoarea serii.

            Pe luciul apei, mii de gaze se invart in cercuri ametitoare. Cateva broaste incep sa cante, iar nuferii isi inchid incet-incet florile gingase. E semn ca se apropie seara.

            Zgomotele parcului se sting usor, in timp ce noaptea se asterne. Aleile s-au golit, iar parcul se odihneste acum pentru ca maine sa poata reinvia, ca intr-o poveste fara sfarsit.

Pasiunea mea

Totul a inceput cand am implinit opt ani. Atunci am primit in dar, pe langa multe jocuri, o broasca testoasa de jad. Matusa mea, cea care mi-o daruise, imi ura astfel sa am o viata lunga si sa fiu inteleapta si statornica, caci asta simbolizeaza testoasa. Pe atunci nu stiam insa nimic despre simboluri si semnificatii.

            Pentru ca mi-a placut mult acel dar, am asezat broscuta pe raftul aflat deasupra calculatorului, care oricum era gol.

            In vara acelui an am fost plecati in vacanta si am vrut sa luam cu noi suveniruri din locurile vizitate. Ne-au placut cel mai mult broastele testoase din cristal de Boemia. Am luat una pe care am adus-o acasa cu mare grija si ea a dvenit perechea celei primite in dar. In fiecare zi admiram broscutele si nu dadeam voie nimanui sa le atinga.

            A urmat o alta vacanta, in alta tara, de unde ne-am intors cu alte “trofee”. Si colectia mea s-a imbogatit considerabil.

            Orice sarbatoare care aduce negustori ambulanti in oras, e prilej de cautari pentru colectia mea. Si cautarile nu au fost niciodata in zadar.

            De curand am descoperit cateva magazine de antichitati de unde pot sa imi completez colectia. Cand descopar o noua broscuta, ma rog sa nu apara vreun cumparator pana ce eu strang destui bani ca sa mi-o pot lua.

            Raftul de deasupra calculatorului e acum plin: am broaste testoase din sticla, din jad, din ceramica, din scoici, din argint. In asteptarea altora, am mai pregatit doua rafturi ceva mai mici, dar mai inalte. Sper sa le umplu cat mai curand... 

CALUTUL NAZDRAVAN

Soarele scapata spre asfintit. Calutul stia ca a sosit ceasul cand ii cresc aripi si-atunci poate zbura peste lume si poate ajunge oriunde ar vrea.

In seara aceea, calutul s-a oprit in aer, in fata unei ferestre deschise. O scolarita se straduia sa-si faca temele. Avea de facut o compunere despre …un calut nazdravan.

- Ia te uita, despre unul ca mine trebuie sa scrie fetita! Ia s-o ajut eu, isi spuse calutul. Si-i sopti fetitei inceputul compunerii:

“In fiecare seara, cand soarele merge spre asfintit, calutului nazdravan ii cresc aripi si el poate zbura peste lume… Atatea vede in zborul sau, ca ar putea scrie o biblioteca intreaga despre tot ce a vazut zburand printre nori: a vazut oamenii, cu necazurile si bucuriile lor, dar i-a vazut si pe ingeri cum se straduiesc sa le trimita oamenilor ganduri bune, putere, curaj... El, calutul, intelege tot ce se petrece sub ochii sai si se poate apropia de oricine si-i poate sopti la ureche: “fa asa” sau “spune asa”, iar omul acela crede ca se aud doar gandurile lui si face apoi asa cum l-a sfatuit calutul. Si de fiecare data calutul ii indruma pe oameni pe drumul cel bun, ca de aia e nazdravan!”

Asa i-a soptit calutul scolaritei, intreaga tema. Stiloul fetitei parca scria dupa dictare tot ce-i spunea calutul. Mirata si ea de viteza cu care ii veneau ideile si vazand cat de repede asterne cuvintele pe caiet, fetita se uita cu luare aminte in jur...

Fara sa mai stea pe ganduri, calutul o zbughi. Insa privirea agera a fetitei il zari chiar cand se inalta in aer, deasupra ferestrei.

- A, deci iata ce puteri magice am, zise fetita. Nici nu am terminat de scris povestea mea despre un calut nazdravan, ca a si aparut ca prin farmec un astfel de calut la fereastra mea. De-acum inainte, am sa fiu mult mai atenta la ce scriu, ca vad ca se adevereste tot ce-mi imaginez... Mai stii ce vrajitoare zace in sufletul meu ?!

Calutul zambi. Mereu i se intampla ca oamenii sa creada ca ei sunt cei ce au puteri supranaturale si sa uite de calut si de zborul sau uimitor....

Diminetile mele

- Stiu ca e greu, dar trebuie sa te trezesti, e replica de fiecare dimineata cu care mama ma imboldeste sa ma dau jos din pat.

Urmeaza, invariabil, cascatul meu prelungit si intinsul prin pat pana cand mama spune pe ton mai ferm:

- Haide, gata cu lenevitul, e tarziu !

Abia atunci ma dau jos din pat si, cu ochii pe jumatate inchisi inca, intru in baie.

Si de aici, tot vocea mamei ma scoate:

-         Vino sa-ti bei laptele si-apoi treci la imbracat !

In drumul spre bucatarie ma impiedic de tata, care se incalta langa cuier. Ma ciufuleste si-mi ureaza o zi buna, spunandu-mi sa « am grija ». Odata chiar l-am intrebat ce inseamna sa « am grija » ? La care el mi-a spus :

- Adica sa fii atenta, sa deschizi ochii la tot ce se intampla in jurul tau si sa gandesti fiecare pas pe care il faci.

Adevarul e... ca nu i-am urmat totdeauna sfatul. Dar si din greseli mai invata copiii.

Dupa ce iese tata pe usa si aud cum coboara liftul, imi beau tacticoasa laptele, caci niciodata nu ma grabesc la masa, chiar daca asta inseamna ca mananc foarte putin. Mai bine mai putin si fara graba decat sa ma grabesc si sa nu savurez deloc ceasca de lapte sau iaurtul meu zilnic.

In timpul cat eu mananc, mama se imbraca si ma intreaba :

-         Azi iti iei ghetutele sau pantofii ?

-         Pantofii, raspund invariabil.

-         Ploua, asa ca-ti dau ghetutele, hotaraste mama.

-         Si-atunci pentru ce ma mai intrebi?

-    Fara comentarii din astea ! Si fara suparari dimineata, ca-ti merge prost toata ziua.

Tot timpul cat stau in bucatarie in fata cestii cu lapte, urmaresc ceasul. Si la 7 si douazeci cel tarziu, parasesc bucataria, indreptandu-ma spre umerasele cu hainele pregatite de mama cu o seara inainte. Asta e momentul pe care-l urasc dimineata : nu atat imbracatul in uniforma, cat dezbracatul de pijamalele mele atat de comode. Nu exista imbracaminte mai comoda decat pijamalele! De ce nu s-au inventat oare pijamale pentru scoala? Cred ca toti oamenii ar fi mai fericiti daca ar umbla imbracati numai in pijamale: pijamaua de serviciu, de scoala, de mers la film sau la joaca....

Asadar dau drumul la televizor, ca sa pot trece mai usor peste momentul schimbarii pijamalelor cu uniforma. De multe ori vine mama si-mi da avant, caci singura n-as termina in timp util cea mai grea parte a diminetilor mele...

Urmeaza pieptanatul (un alt cosmar de cand mi-am lasat parul sa creasca, dar nici nu pot renunta la visul meu de a avea parul lung...), apoi incaltatul si, in final o ultima verificare a: cheilor de la casa, a telefonului mobil, a sticlei de apa, a penarului si, bineinteles a altor jucarii “complet inutile” cum le spune mama, dar la care nu renunt nici in ruptul capului.

Abia cand eu sunt gata, intra si mama in baie si se pregateste de plecare. Eu cred ca face vraji, caci cel mult intr-un minut e gata si, in drumul spre usa imi pune mereu si mereu aceeasi intrebare:

            - Ai chemat liftul?  

            Iesim. Mama incuie si verifica de doua ori daca a incuiat, iar in lift ma intreaba si pe mine daca ea a inchis sigur usa. O asigur ca a incuiat si ca la intoarcere o sa gaseasca paturile facute si ordine in camera mea. Iar sarcinile astea chiar le indeplinesc zilnic, caci imi plac.

            Ajunsa la scoala imi dau seama ca, de fapt, partea nesuferita a zilei a trecut si ca acum urmeaza... partea cea grea. Vorba tatei : « sa am grija ! »....

CE POVESTESC CARPATII…

Daca muntii ar putea vorbi limba oamenilor, atunci cu siguranta am afla cu totii mai multe despre trecut. Caci muntii, acesti uriasi statornici, sunt cei mai buni martori ai istoriei acestui pamant.

            Ei ne pot spune mult mai multe decat scriu cartile de istorie despre primii locuitori ai acestor meleaguri, despre formarea poporului nostru si despre luptele duse de acesta pentru a dainui pe acest pamant.

            Asa am afla, poate, cum si-au construit dacii cetatile – davele, cum le numeau ei -  si cum Burebista a unit toate aceste cetati intr-o singura tara: Dacia. Uniti fiind, dacii au putut tine piept dusmanilor.

Iar muntii au vazut multe lupte in care dacii, in frunte cu regele lor Burebista, iar mai apoi in frunte cu Decebal, au fost biruitori. Ne-ar putea spune muntii nostri cum osti imparatesti, trufase, ce se credeau nebiruite, au fost infrante de curajul si de inteligenta oamenilor acestor locuri. Si ei, muntii, au fost alaturi de acest popor incercat: au fost adapost si casa pentru daci, iar pentru strainii veniti sa ne cotropeasca au fost cand bariera de netrecut, cand capcana primejdioasa.

Muntii au fost si martorii infrangerilor dureroase, care nu au facut decat sa  intareasca dorinta oamenilor acestor locuri de a nu parasi pamantul pe care s-au nascut, de a-si pastra obiceiurile si traditiile stramosesti.

Tot muntii ne pot povesti cum Dacia s-a transformat in provincie romana si cum, de-a lungul a zeci si sute de ani, s-a format poporul roman, poporul nostru. Cum a rezistat apoi acest popor pe pamanturile din jurul Carpatilor, tot muntii nostri ne pot povesti cel mai bine.

Caci muntii i-au cunoscut si pe Mircea cel Batran si pe Stefan cel Mare si pe Mihai Viteazul, dar si pe fiecare ostean in parte, oricat de neinsemnat ar fi fost. Si pot povesti intamplari adevarate si nu legende, despre luptele purtate de romani cu toti cei ce voiau sa se faca stapani peste tara aceasta. Sau despre viata de zi cu zi a oamenilor, despre greutatile si bucuriile lor.

Intamplarile pe care ni le-ar putea spune muntii ar intari, poate, adevarurile din legende si ne-ar dezvalui in plus secrete pe care nimeni altcineva nu ni le-ar putea vreodata spune.

Din pacate insa, muntii nu vorbesc si secretele stiute doar de ei raman pe veci ascunse.

Si totusi, poate intr-o zi vom intelege limba muntilor si vom afla ce-si povestesc Carpatii... 

O intamplare cu final fericit

Era o zi frumoasa de vara. Soarele starlucea pe cerul ca azurul, mangaind fetele a doi copii: George si Maria.

            Cei doi se jucau cu mingea, bucurandu-se de vremea frumoasa. Erau in vacanta la bunici. Isi alesesera drept loc de joaca malul raului ce trecea prin marginea satului, desi bunicii ii sfatuisera sa evite pe cat se putea raul.

            Intr-un moment de neatentie, George scapa mingea in rau.

            Maria incepu sa planga :

            - O, acum mingea e pierduta !

            - Poate o putem scoate cu un bat, spuse George.

            Si, fara sa mai stea pe ganduri, George lua un bat si incerca sa prinda mingea, dar… cazu in rau!

- George! striga Maria.

George incerca sa se prinda cu mainile de iarba ce crestea pe malul raului, dar apa avea putere mai mare decat el si-l tragea spre mijlocul raului.

Maria, desi speriata tare, nu se pierdu cu firea si-i intinse o mana lui George, cealalta mana sprijinindu-si-o cu putere in pamant.  George ii prinse cu putere mana si reusi sa iasa din apa.

- Multumesc, sopti el speriat si ud leoarca.

- Pentru asta sunt prietenii, nu?, ii spuse Maria.

Pornira spre casa, gandindu-se la ceea ce ar fi putut sa se intample... Meritam sa fim certati, isi spunea fiecare in gand si erau bucurosi ca vor scapa doar cu cearta.

Din ziua aceea, Maria si George au fost mult mai atenti la sfaturile bunicilor si s-au straduit sa nu mai iasa din cuvantul lor.

Copilaria – amintirea cea mai scumpa a fiecaruia dintre noi

Ma aflu in gradina bunicilor, locul copilariei mele, al celor mai frumoase amintiri.

            Acum e primavara. Un vanticel racaros se joaca cu parul meu. Frunzele rare ale  copacilor fosnesc . In aceasta armonie a naturii isi face loc din cand in cand, cate un tril de pasarica.

            Primavara imi aduce aminte de copilarie. Ma gandesc ca, de mica, aici imi petreceam vacantele. Si primii prieteni tot aici mi i-am facut. Amintirile ma emotioneaza si iata ca lacrimile imi umplu ochii. Cat as vrea sa fiu din nou mica...

            Dar ceva imi distrage atentia. Un claxon se aude in curte: este matusa mea! In sfarsit a venit! Si l-a adus si pe Vlad, verisorul meu. Desi nu stie inca sa mearga, iata-l ca se ridica si face cativa pasi singurel, incercand sa vina spre mine. Cade. Iar se ridica si merge putin si cade din nou. Si tot asa pana ce, in sfarsit, face mai multi pasi singurel.

Fericit, ajunge pana la mine si imi face semn ca vrea in brate.

            L-am luat in brate si cu totii am pornit spre paduricea din spatele casei. Pe drum am zarit un iepuras. Cand ne-a vazut, urecheatul a inceput sa fuga in salturi. Vlad a batut fericit din palme si chiar a vrut sa-l prinda, fara succes insa.

            Cand am ajuns in padurice se insera, asa ca am putut admira amurgul. Iar la intoarcere, Vlad a mers singur. Era asa de mandru ca poate face lucrul acesta!

            Ma gandesc ca si eu am fost ca Vlad, mica si neajutorata, ca si eu am invatat sa merg si sa vorbesc, iar asta s-a intamplat chiar aici, la bunici.  Acum retraiesc parca aceste mari descoperiri impreuna cu Vlad, iar parintii lui isi redescopera si ei copilaria alaturi de copilul lor.

            Amintirile ma cuprind din nou in iuresul lor si adorm visand la copilaria mea fericita, despre care ii voi povesti si lui Vlad cand va mai creste …