Parea o noapte obisnuita de vara. Pe cerul spuzit de stele, Luna plina trona ca o regina. Din inaltul cerului, ea urmarea rece si indiferenta ce se petrece pe pamant.
Dupa agitatia zilei, natura intreaga se pregatea de culcare, iar linistea se asternea incet-incet peste toate.
Cand era gata-gata sa atipeasca si ea, Luna auzi un scancet ca de copil. Morocanoasa, incordandu-si auzul si punandu-si ochelarii pe nas, luna privi mai atenta si vazu ca, intr-o pienita, in care niciodata nu se intampla nimic deosebit, un pui de caprioara scancea.
Batrana, obosita si cam nepasatoare, Luna se induiosa totusi de suferinta plapandei fapturi. Isi aminti ca si ea traise o noapte la fel de grea cand se pierduse de fratele ei, Soarele. De atunci ramasese singura pe lume si devenise acra si nesuferita.
Trimitandu-si razele asupra imprejurimilor poienitei, printre copaci, nu departe de puiul de caprioara, Luna il descoperi pe mama acestuia, inca treaza, cautandu-si disperata puiul.
Indreptandu-si razele spre puiul speriat, Luna ii sopti cu glas domol, pe cat putea ea de bland:
- Mergi pe poteca pe care ti-o voi lumina eu si am sa te duc la mama ta. Sa nu te uiti in dreapta si in stanga, ci doar inainte si, cateodata, daca te temi, uita-te in sus pe cer. Eu, Luna, iti voi da putere sa invingi frica.
Ca vrajit, puiul de caprioar merse pe poteca luminata de Luna si astfel ajunse la mama sa. Nici cand n-a fost bucurie mai mare in padure.
Din cer, Luna cea acra zambea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu