CARTEA

Cartea – izvor de bucurii

Când eram mică, credeam că o carte înseamna o cutie cu jucării. Mama îmi cumpăra cărţi din care ieşeau prinţese, zâne şi castele, toate viu şi frumos colorate.

            Când am mai crescut, cărţile însemnau pentru mine poveştile citite de mama sau de bunicul.

La şcoală am descoperit cu aceeasi placere cărţile cu cifre, cu note muzicale, cu hărţi si cu jocuri.

            Acum stiu că fiecare carte inseamna un mic univers : al poveştilor, al muzicii, al ştiinţelor...

            Cartea, care ne insoţeşte încă din leagăn, este cel mai bun prieten al celui ce ştie să o preţuiască, fiindcă ne oferă tot ce ne dorim şi poate că nu avem: vise, emoţii, cunoaştere, fiindcă putem fi oricine ne dorim: un erou legendar sau un bufon, căci nimic nu este imposibil cand citeşti.

            Dar cum apare pe lume o carte?

            Mai întâi, cartea ia naştere în mintea autorului, acel om talentat care îşi aşterne pe hârtie gândurile în cea mai potrivită formă, astfel încât ele să ajungă la sufletul altor oameni.

            Manuscrisul autorului porneşte apoi lungul drum spre cititori: la editură, unde editorul hotărăşte dacă manuscrisul merită să fie transformat într-o carte sau nu; la redacţie, unde redactorul îndreaptă erorile de exprimare sau gramaticale şi şlefuieşte textul ca pe o piatră preţioasă; la tehnoredactare, unde textul este scris pe calculator şi aranjat în pagini, cu ilustraţii, cu explicaţii de cuvinte, cu index, cu prefaţă şi cuprins, cu imagini pentru coperţi. Cartea este acum aproape gata. Mai trebuie o corectură finală, cam aşa cum facem noi cu foile pe care am scris la un examen, înainte de a le preda.

            Etapa următoare este tipografia, unde tipograful pregăteşte formatul cărţii, apoi o tipăreşte, o leagă, o ambalează şi o trimite spre librării şi biblioteci.

            Aceste locuri sunt cele în care îmi place cel mai mult să mă retrag, departe de zgomotul străzii. Aici mă pot delecta fie cu o carte de aventuri sau de poveşti, cu pagini din enciclopedii fascinante sau din legende istorice atât de captivante... Dar cel mai mult îmi plac romanele de aventuri, iar “Cireşarii” de Constantin Chiriţă este preferatul meu.

            Alături de personajele din “Cireşarii” am trăit (şi retrăiesc de câte ori o recitesc) aventurile a şapte tineri ce încearcă pe rând, să facă harta unei peşteri, să salveze o fată luată prizonieră, să iasă din încurcături iarna pe munte, să dezlege mistere şi să o facă pe detectivii, să descopere vestigii antice.

            Toate personajele din “Cireşarii” au fost rând pe rând favoritele mele, însă cel mai apropiat de sufletul meu este Tic, cel mai tânăr dintre Cireşari. Pentru că este mereu vesel şi curios, dar şi foarte curajos şi isteţ, pentru că aş vrea să fiu şi eu ca el, Tic este preferatul meu.

            Atât de mult îmi place “Cireşarii”, încât, de câte ori ajung la sfârşitul ultimului volum, îmi vine să o iau de la capăt. Aşa că, dacă ar fi să scriu vreodată o carte, aş vrea să scriu o continuare a aventurilor celor şapte Cireşari, petrecute însă în era computerului şi a zborurilor spaţiale. Cu siguranţă că Cireşarii s-ar descurca şi pe Marte!

            Sunt copil încă şi nu pot, deşi aş vrea, să conving toţi oamenii să citească cât mai mult. Ce pot face însă acum, este să mărturisesc că eu, atunci când citesc, mă simt liniştită şi fericită. Cartea este prietenul care mă face să trec mai uşor peste orice încercare, oricât de grea, mă face mai încrezătoare şi mai puternică.