Ploaia mi-a adus un oaspete
E o zi friguroasa de toamna, iar cerul e acoperit de nori plumburii. Ancuta se intoarce de la scoala impreuna cu prietena ei, Maria. Azi a fost o zi grea, iar Ancuta e suparata caci a luat o nota mica la matematica. E hotarata sa nu se mai joace astazi deloc si sa-si faca temele mai constiincios decat de obicei.
Ajunsa in camera ei, o podidesc lacrimile. Ce-o sa-i spuna mamei cand va veni acasa? E prima oara cand ia o nota proasta. In linistea camerei, singura, Ancuta isi aminteste ce-i spunea mereu bunica ei: “niciodata sa nu te dai batuta si vei vedea ca vei reusi!”
Ancuta isi sterge lacrimile, isi scoate cartile si caietele si se apuca de lucru. Maine va fi mai bine, daca azi va munci din greu. Orele se scurg, iar foile se umplu de cifre, calcule, idei... Se pare ca s-au terminat temele. Ancuta ia fiecare caiet si verifica ce-a scris, mai adauga ceva, mai sterge altceva si ...gata !
E bucuroasa ca a terminat, dar a obosit. Ca sa se dezmorteasca putin, alearga la fereastra. Afara s-a pornit ploaia. Picaturi marunte si rare cad si pe geamul pe care se uita Ancuta. Strazile sunt pustii. Doar cateva frunze ratacite mai zboara prin aer si, rar, cate un trecator grabit alearga spre casa. Cuibul de randunele de la stresina casei e gol. Ancuta se intristeaza din nou. Ce veselie era in cuibul acela asta-vara!
Isi muta privirea spre strada: macar pe acolo mai trece din cand in cand cate un om... Ia te uita! Un catelus zgribulit a aparut in coltul strazii. E ud si nu stie incotro sa se indrepte. S-a oprit speriat, caci o masina trecand in viteza, l-a improscat cu noroi.
Ancuta nu sta mult pe ganduri: iese in poarta casei si-l cheama incetisor:
- Cutu-cutu, vino la mine!
Catelul se apropie incet, cersind din ochi putina afectiune.
- Ce-i cu tine, micutule? De unde vii?
Raspunsul e un schelalait, ca un plans de copil.
Ancuta se apleaca si incearca sa mangaie bietul catel. Acesta, bucuros, da din coada si se gudura.
- Hai cu mine in casa, sa-ti dau din laptele meu. A, si mi-au ramas si cativa biscuiti din pachetul pe care mi l-a dat mama la scoala !
Bucuros, catelul o urmeaza. Mananca lacom tot, iar cand Ancuta se apropie sa-i ia castronasul acum gol, ii linge recunoscator mana. Ancuta zambeste pentru prima oara in ziua aceea. Simte ca a facut o fapta buna, ca a adus bucurie cuiva, iar greseala de la mate, care a suparat-o atat de mult, a ramas in urma de tot. Umple din nou castronasul cu lapte si se intoarce sa-l dea catelului. In clipa aceea, mama Ancutei intra pe poarta si vede catelul:
- Unde l-ai gasit?
- El m-a gasit pe mine! Si, cu blindetea lui m-a facut sa uit de necazul meu, zise Ancuta uitandu-se in ochii mamei asa cum se uitase mai devreme catelusul la ea.
- Ia povesteste-mi totul de la inceput!, zise mama.
Se intunecase de tot cand Ancuta terminase de povestit intamplarile de peste zi. Catelul ascultase si el cuminte, ciulind urechile din cand in cand. Mama ramase un timp pe ganduri. Stia ca Ancuta sta mai mult singura si dorea de mult sa-i ia un animalut cu care sa-si imparta timpul. I se paru momentul potrivit, asa ca spuse:
- Stii ceva, Ancuta? Curtea noastra parca are nevoie de un catel, ce-ai spune sa-l pastram ?
Ancuta nu stia ce sa mai faca de bucurie :
- Mama, iti promit ca n-o sa-ti para rau niciodata ca l-am pastrat!
Catelul intelese si el ca isi gasise in Ancuta cel mai bun prieten.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu