POIANA FERMECATA

POIANA FERMECATA

            Sunt o floare gingaşă şi am apărut odată cu soarele.

            Acum o săptămână eram doar un bulb pe care pământul îngheţat îl strângea ca într-un cleşte. Într-o zi însă, am simţit un fior cald care m-a cuprins de jur împrejur. Căldura creştea iar eu, însetată,  am început să caut apa cu micile mele rădăcini. Zăpada topită mi-a potolit setea şi mi-a dat puteri. Soarele a continuat să încălzească pământul şi atunci am început şi eu să cresc, înălţându-mă spre locul de unde veneau lumina şi căldura: voiam să văd soarele şi să simt aerul proaspăt. În două-trei zile am reuşit! Eram de-acum un firicel verde şi încă nu ghicea nimeni cine sunt. A mai trecut o zi în care mi-au dat frunzuliţele, iar apoi, într-o noapte, am imbobocit. Acum sunt zveltă şi port în vârful tulpinei o floare albă şi gingaşă.

            În jurul meu poieniţa e toată verde, pătată cu alb, fie de la alţi ghiocei, fraţi de-ai mei, fie de la zăpada care nu s-a topit încă. Vântul adie uşor, iar noi parcă dansăm de bucurie. Deasupra noastră copacii înmuguresc, iar păsările ciripesc vesele fiindcă îşi regăsesc cuiburile părăsite astă toamnă.

            Chiar lângă mine, o floare micuţă se străduieşte să-şi facă loc printr-un morman de muşchi de pământ. Încerc s-o ajut:

-                     Apleacă-ţi frunzele puţin spre mine, îi şoptesc, ca să te sprijini. Aşa îţi va fi mai uşor!

-                     Mulţumesc, răspunde floarea cu glas abia şoptit. Creşterea asta m-a istovit. Nu mai am nicio putere să înfloresc!

-                     Mâine va fi mai bine, ai să vezi. Poiana e un loc fermecat, în care o să uiţi de griji.

Floarea adormi cu tulpina rezemată de mine.

A doua zi m-a trezit un miros diafan. Uimită, m-am uitat în jur să vad de unde vine. În vârful tulpinii pe care o ajutasem ieri, era acum un toporaş violet ce-mi zâmbea fericit:

            - Ai avut dreptate: poiana aceasta chiar e fermecată!