Soarele si Tunetul
Parea o zi obisnuita de vara. Soarele stralucea pe cerul fara umbra de nor, albastru ca azurul.
Ferita de vapaia Soarelui, la umbra, ma jucam cu prietenii mei. Deodata, cu totii am tresarit: un zgomot puternic ne-a intrerupt joaca. Fusese un tunet!
Am fugit speriati in casa. Ne uitam pe geam si asteptam curiosi sa vedem ce se va intampla. Parea ca Soarele se lupta cu Tunetul:
- Iar vrei sa sperii lumea?, intreba furios Soarele.
- Cutezi sa imi vorbesti astfel?, se rastea la randul sau, Tunetul. Doar stii cat de puternic sunt! Si, pe deasupra, mie imi pare ca tu faci mai mult rau decat bine: cu arsita ta usuci totul!
- Hai sa ne luptam si sa vedem cine-i mai puternic, riposta Soarele.
Si lupta incepu: mai intai cerul se intuneca, acoperindu-se de nori, insa Soarele reusi sa isi strecoare cateva raze ca niste sulite ce coborau si atingeau din loc in loc pamantul. Insa cum vazu Tunetul acestea, incepu sa bubuie cu putere, chemand norii din nou in ajutor. Si vantul, si fulgerele si picaturile de ploaie erau de partea Tunetului.
Intreaga natura incremenise si astepta sfarsitul luptei.
Si iata ca, dupa ce Tunetul slobozise zgomote asurzitoare ce pareau ca nu se mai sfarsesc, altfel de sunete, mult mai placute, le luara locul: erau picaturile de ploaie ce cadeau pe pamantul infierbantat.
Apoi, cand ploaia grabita de vara reusi sa mai racoreasca pamantul, sunetul Tunetului se pierdu cu totul in departari si norii fura alungati de vant. Iar Soarele se arata din nou. Parea cam obosit si nu mai ardea cu atata putere. Zambea cu blandete, trimitandu-si razele prin aerul inca umed. Si din curajul sau de a reveni pe cer cand stropi de ploaie inca mai pluteau prin aer, se nascu un curcubeu minunat.
Tipete de bucurie rasunara din piepturile noastre. Si atunci am vazut ca Soarele nu era deloc suparat si am inteles ca lupta care tocmai se terminase facea parte dintr-un lant nesfarsit de lupte ce s-au tot dat si se vor mai da cat timp pamantul va exista.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu